Au nevoie de ajutor!

Alexandra, mama lui Ştefănel are un venit de 700 RON. Din ei plăteşte lunar 150 doar pentru deplasarea la Bucureşti, la spitalul la care Ştefănel, operat de cancer la rinichi la vârsta de 7 luni, face chimioterapie. Ştefănel mai are un frăţior de 4 ani. Toţi trei trăiesc din cei 500 de RON care mai rămân din indemnizaţia de însoţitor a Alexandrei.

Ana, mămica lui Ovidiu, are şi ea un venit. 630 RON pe lună. Din ei, 400 se duc pe transport, la acelaşi spital unde Ovidiu, diagnosticat la 4 ani cu Limfom malign non Hodkin şi tumoră la plămâni, face chimioterapie. Părinţii lui Ovidiu sunt de la ţară, unde tatăl lui Ovidiu găseşte greu de lucru. Au vândut tot ce aveau prin curte, pentru a-şi salva copilul. Pentru care ultimele analize arată şanse mari de vindecare.

Sebastian are 2 ani şi jumătate. Sosirea lui pe lume a fost aşteptată cu nerăbdare de doi părinţi tineri şi frumoşi, care nu s-ar fi putut gândi vreodată că viaţa împreună cu copilul lor avea să însemne râuri de lacrimi şi suferinţă. După 14 ore de travaliu, Gina a fost lăsată nesupravegheată 45 de minute, timp în care Sebastian s-a sufocat cu propriul cordon ombilical. Diagnosticul la naştere: paralizie cerebrală. După doi ani de luptă şi suferinţă şi recuperări costisitoare, Sebastian a început să vadă, să audă, să zâmbească, să gângurească, semănând seminţele speranţei că recuperarea sa este posibilă, şi că va putea să trăiască o viaţă, nu doar să existe! Sebastian a trecut printr-o primă operaţie la Dusseldorf, în Germania: i-au fost implantate celule stem în zona lombară. Urmează tratamente complexe de recuperare, care costă mult. Şi o a doua operaţie este necesară: medicii germani vor să-i implanteze celule stem în creier, după ce împlineşte 3 ani. Operaţia va fi, din nou, foarte costisitoare, şi părinţii lui Sebastian nu pot decât să spere că băieţelul lor iubit va fi ajutat de oameni buni şi generoşi! Gina şi Ionuţ vor lansa o nouă campanie umanitară în primăvară, în speranţa că vor putea să programeze a doua operaţie în toamna lui 2010.

George Ştefan are o mamă singură şi tristă. Tatăl său a murit într-un accident rutier, spulberat de pe trotuar de către un nemernic care a plătit cu trei ani de detenție cu suspendare. Mama lui nu găsește de lucru într-o zonă săracă a țării, și trăiește drama atâtor părinți săraci din România, care nu pot asigura copiilor lor o viață decentă. Pentru sărmanii României nu există decât o viață grea, dusă de pe o zi pe alta. Și pentru că în guvernanții României până și nevoiașii înțeleg că nu-și pot pune speranța, le-a mai rămas doar credința în Dumnezeu și șansa ajutorului celor mai puțin triști decât ei.

Sunt doar câteva dintre poveştile dramatice de viaţă care se întâmplă în jurul nostru fără ca noi să ştim. Cel mai mic ajutor dinspre noi, cei mai puţin trişti decât ei, poate însemna mult! 10, 20, 50 de lei, de la cât mai mulţi dintre noi, le pot aduce acestor copii şi părinţilor lor puţină lumină într-o viaţă nefericită.

Primii bani au sosit deja, după cum se poate vedea în pagina “Mulţumim!” 200 de euro au fost împărţiţi (Doamne, cât de greu a fost să putem alege!) la patru dintre aceşti copii: Ştefănel, Ovidiu, Sebastian şi George Ştefan. E rândul nostru. Vă aşteptăm şi pe voi, dragi prieteni! Intraţi pe bloguri, citiţi, dăruiţi-le un gând bun şi trimiteţi spre ei ce puteţi. Vă propunem să strângem ajutorul mai multor prieteni, pentru a simplifica formalităţile de expediere. Vă aşteptăm răspunsul!

Ştefania, Alexia, Sebastian, George Ştefan, Călin, Georgiana, Ştefănel, Luca, Alexandru Damian, Cerasela, Steluţa, Robert, Nicole, Gabriela… Copii, adolescenţi sau tineri, visează la ziua în care vor fi sănătoşi şi-şi vor putea trăi viaţa. Într-o ţară în care zeci de milioane de dolari sunt transferaţi din finanţele publice în buzunare private, într-o ţară în care sistemul de sănătate este în colaps şi Statul este indiferent la nevoile şi dramele cetăţenilor săi, Ştefania, Alexia, Sebastian, George Ştefan, Călin, Georgiana, Ştefănel, Luca, Alexandru Damian, Cerasela, Steluţa, Nicole, Gabriela nu mai au altă speranţă decât să fie ajutaţi de oameni cu inimă mare şi suflet bun.

Dacă doriţi să vă trimiteţi ajutorul spre alţi copii decât cei din pagina blogului România Verde, atunci puteţi căuta în paginile blogului Isabelei, http://isabellelorelai.wordpress.com , sunt atât de mulţi cei care au nevoie de ajutor!

Isabela este una dintre acele fiinţe rare care dăruieşte o parte din viaţa ei pentru a-i ajuta pe alţii să lupte pentru a lor. Blogul său este “amar şi tăcut”… şi deschide poarta spre o lume a nefericirii… Lectura este atât de copleşitoare încât te face să vrei să fugi… Dar pentru cei care vor să rămână, câteva cuvinte: pe blogul Isabelei, pe paginile unor ziare precum Jurnalul Naţional, Formula As, Click şi altele, sunt dramele unor fiinţe disperate care au nevoie de ajutor şi nu-l primesc. Şi fiecare mic gest poate avea o mare importanţă.

Nu plecaţi de pe paginile poveştilor acestor vieţi, nu fugiţi. Vă rugăm. Haideţi să-i ajutăm pe cei mai nefericiţi decât noi!

Vă mulţumim! Dumnezeu să vă ajute!

http://isabellelorelai.wordpress.com

http://realromania.wordpress.com/they-need-our-help

Ioana Alexandra

Zâmbetul trist al unui copil care face chimioterapie în Spitalul Budimex.

Ştefănel

Stefanel

Povestea lui, spusă de Isabelle pe blogul său, începând din august 2009.

http://isabellelorelai.wordpress.com/2009/08/19/stelutele-de-mare-stefanel-si-sufletul-de-hartie

http://isabellelorelai.wordpress.com/2009/11/08/doamna-asta-nu-e-raceala-asta-e-cancer-stefanel-unul-din-trei

Ştefănel Ciocoi are 1 an şi 8 luni. I-au descoperit cancerul când avea 7 luni.

În iulie 2009 a „împlinit” 1 an de când „frecventează” secţia de oncologie pediatrică de la M.S. Curie. Cancerul îl are la rinichi. La amândoi. Operat. La amândoi. Tăiat „un pic” din fiecare rinichi. Cancerul lui Ştefănel se numeşte Nefroblastom bilateral.

Ştefănel este de undeva de la ţară, dintr-un sat din judetul Călăraşi.

Lună de lună vine la spital să facă citostaticele. De obicei stă câte o săptămână. Uneori câte două, când îi scad leucocitele. Cât stă în spital, pentru tratament, hrana lui este laptele şi ceaiul. Maică-sa nu prea mănâncă, că nu are ce. Mai are un copil, de 4 ani, acasă.

Într-un an, de când Ştefănel este bolnav, tatăl lui a venit doar de două ori la spital. „Are cancer, copilul ăsta nu este bun” – spune tatăl. Suflet de hârtie.

Iar acum trei luni şi-a luat câteva lucruri şi a şters-o de acasă. Fără să spună nimic. Nu a spus unde pleacă, nu a lăsat o vorbă de rămas bun. Suflet de hârtie.

Nu i-a păsat nici de copilul bolnav, nici de copilul sănătos. Copilul de 4 ani este în grija bunicului, cât Ştefănel şi Alexandra Ciocoi sunt în spital.

Alexandra a întrebat prin sat. A aflat că soţul ei şi tatăl a doi copii doar cu numele pe nişte certificate – suflet de hârtie – a plecat în Italia. L-a sunat. Nu i-a răspuns. L-au sunat câţiva amici. De ce ai plecat? Păi nevastă-mea se duce la spital şi nu-mi convine.

Un dobitoc.

Trei suflete de oameni trăiesc din indemnizaţia de însoţitor a Alexandrei, vreo 550 de RON. Indemnizaţia este 700, dar în fiecare lună rămân la primărie cam 150, pentru ambulanţa care îl aduce pe Ştefănel la spital şi apoi acasă, şi pentru plata examenelor psihologice.

Când Ştefănel vine la spital, 3 zile din 7 face citostatice. După fiecare şedinţă de citostatice urmează hidratarea. În cele 3 zile de citostatice şi de hidratare, Ştefănel are nevoie de cel puţin 36 de pamperşi. Pe săptămână foloseşte cam 80. Numărul 5, 1 leu şi 30 de bani bucata.

Laptele costă 31 RON cutia. Nan 3. Îi ajunge 7 zile. Doctorii i-au spus Alexandrei că dacă are bani să îi cumpere altul, cu mai multe vitamine. A vrut Alexandra să cumpere, dar era 90 RON cutia. Nu şi-a permis.

Ştefănel este pe picioarele lui. Se joacă ca orice copil, zâmbeşte, nu plânge, este cuminte. Săptămâna trecută alerga de zor pe coridor, cu tot cu leucocitele lui scăzute.

Pe 25 august 2009 se întoarce la spital. Mai are 3 cure de făcut. Încă două luni. Dacă are noroc.

Acum un an o asociaţie din Călăraşi a strâns bani pentru Ştefănel. Alexandra nu a văzut niciun ban – mai mult, nici nu a ştiut. A aflat de la câţiva oameni care au oprit-o pe stradă şi au întrebat-o dacă Ştefănel s-a făcut bine şi că au donat bani pentru el. Aşa a aflat Alexandra că nişte jigodii şi-au însuşit bani pe spatele unui copil grav bolnav.

UPDATE 21 AUGUST 2009. Toate ar fi, cum ar fi… Până când intervin oamenii. Să vedeţi cum o scot oamenii pe Alexandra din necaz: un tătic şi încă şapte mămici, mătuşi, verişoare – virtuale pentru Ştefănel şi Adi, frăţiorul de 4 ani al lui Ştefănel. Pe 26 august ieşim din virtual şi ne întâlnim la spital: oameni cu inimi mari şi suflete sensibile, care au citit povestea lui Ştefănel şi vor să-l ajute! Alexandra şi Bogdan aduc lapte şi pampers, nişte hăinuţe, bani pentru Alexandra, pentru îngrijirea ei personală şi a copiilor. Magda aduce o cutie de lapte praf, un pachet mare de pampers, o carte de poveşti, nişte creioane colorate. Adriana aduce mâncare pentru Alexandra. Mămicile nu primesc mâncare în spital, doar copiii, aşa că dacă nu-i aduce cineva mâncare Alexandra nu mănâncă. Adriana s-a angajat să-i aducă mâncare gătită Alexandrei la spital, la câteva zile. Andreea aduce un pachet de pampers. Simona va trimite un cărucior pentru Ştefănel, ceva hăinuţe şi jucării, tocmai de la Sighet. Maria va plăti pentru grădiniţa lui Adi (frăţiorul lui Ştefănel), plus un pachet mare de rechizite şi hăinuţe pentru Adi, jucării pentru Ştefănel şi pentru alţii. Maria a aflat că maşina de spălat a Alexandrei s-a stricat, aşa că eu şi Maria vom încerca să cumpărăm una nouă. Magda zice că ajută şi ea. Maria m-a rugat s-o scot pe Alexandra din spital şi s-o duc la o bancă unde să-şi deschidă un cont, în care Maria să trimită banii de grădiniţă. Eu voi cumpăra alimente pentru Alexandra şi pentru mama lui Fabian. Fabian e un alt copil bolnav. Şi mama lui are nevoie să mănânce.

UPDATE 22 AUGUST 2009. Ştefănel trebuia să-şi termine citostaticele şi să plece acasă. Dar luni primesc telefon de la Alexandra – nu pot să plece, analizele au ieşit prost. Mă sună din nou miercuri dimineaţă. O întreb ce să aduc. Lapte praf şi pamperşi pentru copil, spune Alexandra. Şi pentru tine? Nimic, nu am nevoie de nimic. Normal că nu o puteam lăsa nemâncată. Apoi, la spital am stat Mi-a spus câte necazuri a putut ea să îmi spună. Nu am insistat. Mi-am dat seama că e la pământ şi că îi este greu să se ridice. Şi că nu pot să o ajut singură. Dar pot să încerc. Le-am pus povestea pe blog. Era posibil ca măcar un om, măcar un singur om să vadă şi să facă ceva. Şi s-a întâmplat. Alexandra nu mi-a spus toate necazurile ei. La spital am aflat, de la Maria, că Alexandra n-are lemne de foc pentru iarna ce se apropie, că are nevoie de o maşină de spălat, că nu se pot descurca din banii pe care-i are…

Stefanel si Alexandra

UPDATE 26 AUGUST 2009. Larissa şi Iulia s-au alăturat Familiei. Ele vor cumpăra medicamente, pampers şi lapte praf, fructe, cărţi de colorat şi creioane, jucării pentru Ştefănel şi frăţiorul lui. De data asta Ştefănel ar putea fi nevoit să stea mai mult în spital – a făcut o infecţie, probabil din cauza imunităţii scăzute, şi face tratament şi pentru asta. Am primit căruciorul de la Simona, tocmai de la Sighet. Andreea şi Marian au adus aseară alte pachete: pampers, jucării, hăinuţe.

UPDATE 27 AUGUST 2009. Am întâlnit astăzi câţiva oameni superbi. Ca pâinea caldă. Ştefănel a fost foarte fericit azi, a primit o mulţime de lucruşoare. Şi Alexandra la fel. Şi alţi copii.Din păcate nu toţi. Oamenii care au fost astăzi la spital au văzut, poate pentru prima dată în viaţa lor, cât de crudă este viaţa pentru unii dintre oameni. Şi pentru copii, şi pentru părinţii lor. Sper să aibă tăria sufletească de a trece peste lacrimile lor şi să şteargă în continuare lacrimile celor care îndură suferinţe pe care noi nici nu vrem să ni le imaginăm. Le mulţumesc din suflet că m-au crezut şi că au făcut ceva. Bogdan şi Alexandra i-au luat pe Ştefănel şi Alexandra şi i-au dus la bancă, unde le-au deschis un cont. Au şi pus deja ceva în el. I-au dus şi la farmacie, să facă reţeta pentru Ştefănel. Noi, ceilalţi, am rămas să ne jucăm cu copiii.

UPDATE 3 SEPTEMBRIE 2009. De ceva timp vroiam să vă arăt cum am aflat eu de Ştefănel şi de unde a pornit strigătul de ajutor pentru acest copil. Între timp am aflat mai multe… În acelaşi timp cu Ştefănel au mai fost diagnosticaţi identic alţi doi copilaşi, de aceeaşi vârstă. Doar Ştefănel a rezistat. Când a fost operat, Ştefănel nu prea avea şanse… Acum are. Doamne ajută! Aşa am aflat de Ştefănel:

Scrisoarea lui Stefanel pentru Mos Craciun

“Dragă Moşule, numele meu este Ciocoi Ştefan, am un an şi o lună şi sunt foarte bolnav, sufăr de NEFROBLASTOM BILATERAL, în ianuarie medicii o să-mi extirpeze un rinichi, amândoi fiind bolnavi. Părinţii mei nu au posibilităţi materiale, sunt săraci şi abia reuşesc să-mi ofere strictul necesar. Te-aş ruga să îmi aduci ceea ce poţi tu, eu am nevoie de tot ceea ce are nevoie un bebeluş. Îţi mulţumesc din suflet, Ştefan
Numărul mamei mele este 0727.205.695. Aştept cu nerăbdare sosirea Crăciunului!”

UPDATE 9 SEPTEMBRIE 2009. Copiii sunt bine, Alexandra este bine. Ceva în viaţa lor s-a schimbat. A apărut un pic de linişte şi încrederea într-o zi de mâine mai bună. Din bănuţii strânşi în cont, Alexandra a cumpărat maşina de spălat, a achitat impozitul şi ce datorii mai avea la stat, a comandat lemnele pentru iarnă. Astăzi le primeşte. Alexandra a cumpărat de mâncare şi ce nevoi a mai avut prin casă. Copiii vor sta la căldură, datorită vouă, oameni buni. Copiii au ce mânca, datorită vouă, oameni buni. Copiii sunt bine îmbrăcaţi acum – acolo, la ţară, a venit frigul – datorită vouă, oameni buni. Vă mulţumesc din suflet. Acum, când vor veni la spital, Alexandra şi Ştefănel nu se vor mai uita cu lacrimi în ochi la cei care vin la ceilalţi, iar la ei doi – nimeni…

UPDATE 21 SEPTEMBRIE 2009. Ştefănel al nostru în Q Magazine. Un articol din 18 septembrie 2009, semnat de prietena noastră, Raluca Botezatu. Foto: prietenul nostru, Bogdan Dincă. Ca să vă facem curioşi: Îl trimit la Bucureşti, să nu moară la noi!”. Ştefănel avea patru luni când Alexandra i-a descoperit în dreptul rinichilor două umflături, ca două nuci. A doua zi s-a dus cu el la medicul de familie care i-a pus scurt, fără echivoc, diagnostic…, nu lui Ştefănel, ci Alexandrei: „Femeie, eşti nebună! Copilul e perfect sănătos!” Au mai trecut două luni, timp în care Alexandra şi-a dus copilul la o altă consultaţie, de data aceasta la o clinică particulară. Şi acolo a primit acelaşi răspuns, aproape în aceiaşi termeni. Cu toate că atunci lui Ştefanel i se făcuse şi o ecografie. Fix în ziua în care a împlinit şase luni, Ştefănel a ajuns la Urgenţă, la Spitalul din Călăraşi, cu febră 40. L-au ţinut acolo o săptămână administrandu-i antibiotice pentru tratarea… bronşiolitei. Copilul a facut hemoragie pe gură şi pe fund. Abia atunci l-au trimis de urgenţă la Bucureşti, la spitalul Budimex. Medicii nu s-au ferit nicicum de Alexandra atunci când şi-au manifestat adevărata lor îngrijorare: „Îl trimitem la Bucureşti să nu moară la noi!” Şoapte uscate în rugăciunea inimii. Au plecat spre Bucureşti, ce-i drept, cu o salvare, dar fără nici un fel de asistenţă medicală. Doar cu şofer. În tot timpul ăsta, Ştefănel a sângerat necontenit. Pentru Alexandra clipele nu s-au târât niciodată atât de încet. Şoaptele i se uscaseră în rugăciunea inimii. A durat un timp fără sfârşit, un răstimp uitat, ca între două visuri nereamintite. Şi au ajuns la Bucureşti. Medicul de gardă s-a uitat la Ştefănel, s-a uitat la ecografia făcută în urmă cu două luni la Călăraşi şi a pus ghilotină: „Ce bronşiolită, doamnă, că asta e cancer în bună regulă!”…

Ştefănel a început chimioterapia. În ianuarie 2009 a fost operat, i-au scos 6 tumori. Operaţia a durat 12 ore. Alexandra a făcut un şoc când l-a văzut după operaţie. Era umflat îngrozitor, Ştefănel era… dublu. Medicii au spus că dacă Ştefănel va urina în următoarele două ore, va fi salvat. Dacă nu… nu. Minunea s-a întâmplat.

UPDATE 6 NOIEMBRIE 2009. Aproape în fiecare zi vorbesc cu Alexandra. Mă sună mereu, să mă întrebe ce mai fac, dacă sunt bine. O mai sun şi eu, să o întreb ce are nevoie. Acum două săptămâni, pe 24 octombrie, tăticul lui Ştefănuţ Florescu, domnul Nini Florescu, a dat o fugă cu maşina până la ei, în judeţul Călăraşi (comuna Independenţa) – îi mulţumesc din suflet, aveam de trimis 4 sacoşe imense, cu hăinuţe primite de la doamna Corina, din Germania. Toate lucruşoarele, mai ales de iarnă, le-au venit perfect lui Ştefănel şi lui Adi. Domnul Nini i-a dus cadou 2 cutii de lapte. Lui Ştefănel i-am trimis o maşinuţă teleghidată pentru ziua lui, ataât m-a ţinut buzunarul. Şi o jucărie pentru Adi am trimis, că şi el e copil. Alexandra a primit şi pachetul de la Lia, totul i-a venit perfect. Acum urmează să îi trimitem încălţăminte de iarnă, numărul 20-21 pentru Ştefănel şi 30-31 (merge şi 32, avem) pentru Adi. Familia lui Ştefănel a mai crescut: Adrian, Simona, Andreea, Mihai, Mia, Corina, Lia. Dacă vă mai gândiţi din când în când la Ştefănel şi vreţi să îi trimiteţi ceva, de lapte praf are nevoie: o cutie de Milumil Junior pe săptămână. Şi de biberoane, încă nu a învăţat să bea cu cănuţa. Ştefănel este bine, mănâncă bine, râde, învaţă să vorbească. Doamne ajută!

http://isabellelorelai.wordpress.com/2009/08/19/stelutele-de-mare-stefanel-si-sufletul-de-hartie

http://isabellelorelai.wordpress.com/2009/11/08/doamna-asta-nu-e-raceala-asta-e-cancer-stefanel-unul-din-trei

UPDATE-urile la povestea lui Ştefănel, de pe blogul Isabellei, sunt un jurnal al inimii… clipe de lumină ale unor minunate momente de generozitate, de solidaritate… oameni care nu se cunoşteau acum fac parte din viaţa lui Ştefănel, fiecare încercând să facă ceva, oricât de puţin, ceva pentru a păstra o rază de lumină în viaţa acestor trei fiinţe: Ştefănel, frăţiorul său Adi şi mămica lor Alexandra.

Dacă vreţi şi dacă puteţi să-l ajutaţi pe Ştefănel, iată contul deschis pe numele mamei sale:

Banca Transilvania – Agenţia Călărași 

RON: RO 30 BTRL 0120 1201 T 239 74XX (cont actualizat)

Titular: Ciocoi Alexandra 

Cod Swift  BTRLRO22 

Adresa:  Comuna Independența, Str. Răsăritului nr. 71, Județul Călărași 

Dacă poposiţi pe blogul Isabelei, http://isabellelorelai.wordpress.com, veţi înţelege că încă ar mai fi atât de multe de spus…

Dacă aţi dori să ajutaţi şi aveţi nevoie de mai multe detalii, vă rugăm contactaţi-o pe Isabella pe blog, adăugând un comment la povestea lui Ştefănel. Sau sunaţi-o pe Alexandra, mama lui Ştefănel: 0727.205.695. Sau comment aici pe pagină.

Vă mulţumim! Dumnezeu să vă ajute!

Stefanel Ciocoi

Mulţumiri Isabellei pentru permisiunea de a prelua aceste poveşti de viaţă de pe blogul său!

Sebastian

Povestea lui, spusă de Isabelle pe blogul său:

http://isabellelorelai.wordpress.com/2009/11/02/calvarul-stelutelor-de-mare-sebastian-lungu-povestea-unui-alt-fel-de-a-fi

Şi spusă de părinţii lui Sebastian:

http://sebastian.digitallights.net

Povestea lui Sebastian spusă de el însuşi:

http://www.youtube.com/user/lungusebastian

25 August 2009.

Un prim mesaj.

În logica noastră acest blog nu trebuia să existe. Acum, într-o lume imposibilă, imaginată de noi, Sebastian este un copil care aleargă, se joacă, sparge obiecte, prinde jucării şi le aruncă, ne strigă sau încearcă să bage în gură tot felul de lucruri. În realitate, nici unul din aceste lucruri nu stă în puterea lui.

Ziua de 3 august 2007 mi-a părut ziua în care Dumnezeu ne-a rămas dator. Şi astăzi memoria acelor ore mi se comprimă în minte ca un punct îngrozitor de dureros, din care aveau să explodeze doi ani de halucinantă suferinţă.

3 august 2007 este ziua în care s-a născut Lungu Sebastian Nicholas la Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti. 6 linii de gardă pe secţia de ginecologie, printre care un şef de gardă şi un medic rezident, 2 asistente, un medic anestezist, un medic curant nu au simţit nevoia de a se afla lângă o persoană care se zbătea să nască după 14 ore de travaliu.

Timp de 45 de minute Gina a fost lăsată nesupravegheată, timp în care Sebastian se sufoca cu propriul cordon ombilical. Nu a fost o simplă neglijenţă. Cel puţin 3 oameni aveau cunostinţă directă de starea în care se afla Gina. De la internare a fost singura naştere!!!

Chiar şi după naştere, atunci când suferinţa era evidentă, Sebastian a fost lăsat fără nici un ajutor, asumându-se criminal faptul că o să îşi revină singur.

Sebastian a început să vadă, să audă, să râdă, să se bucure, să gângurească, să aibă preferinţe, să asculte poveşti, să trăiască într-un mod pe care nu îl vedeam posibil nici noi, nici cei care au avut grijă de el. Sebastian ne-a dat viaţă atunci când simţeam ca viaţa nu mai merită în sine. Dar Sebastian plăteşte zi de zi un preţ prea mare.

Luni de zile a riscat să se înece cu propria salivă în timpul nopţii, nopţi în care acest copil nu a dormit din cauza suferinţei. Luni de zile în care a vărsat de 20 de ori pe zi. 11 luni întreg corpul îi tremura la orice atingere. Făcea convulsii. 10 luni a avut un tub pe gât ce îi producea răni. 24 de luni de când este hrănit cu seringa. Luni de zile în care corpul i se contorsiona în poziţii imposibile. Luni de zile Gina îi introducea sonda de alimentaţie pe gât, de 8 ori pe zi, pentru a-l hrăni. 23 de luni de exerciţii fizice chinuitoare. Luni de zile în care nu a văzut. Luni de zile în care nu a auzit. Sebastian nu a trăit, ci a supravieţuit într-o stare pe care nici unul din oameni nu ar putea să o numească viaţă decât într-o perspectivă naivă.

Pentru el viaţa nu va fi niciodată ceea ce noi înţelegem prin viaţă. Singurul lucru pe care îl mai poate face Sebastian este să sufere. Însă noi putem facem infinit mai mult. Putem să-i alinăm suferinţa şi să dăm un sens unei poveşti care pare absurdă.

Acest blog îl vrem a fi în primul rând reacţia noastră la ceea ce au păţit toţi copiii şi părinţii aflaţi în situaţii similare. Dacă nu vom reacţiona, toţi aceşti copii au suferit în zadar. Vrem ca acest blog să fie protestul unor oameni împotriva unui sistem care a refuzat să-l ajute pe Sebastian şi pe alţi copii atât sub aspect medical, cât şi juridic. În odiseea noastră am descoperit că sistemul există numai când ni s-a opus. Dar aceşti oameni şi acest sistem există numai cât se hrănesc din indiferenţa noastră. Astăzi, din pacate, îi cunoaştem destul de bine şi vrem să ne credeţi că singura lor spaimă este aceea de a fi întrebaţi ce fac. Şi în mod sigur, singura dată când fac ceva este când sunt întrebaţi. Acest blog se vrea a fi un ajutor pentru toţi cei care trec prin situaţii asemănătoare. Am căpătat o sinistră experienţă şi vrem ca alţi oameni să nu mai fie nevoiţi să caute singuri, fără direcţie, aşa cum am făcut-o noi de multe ori.

Semnul vostru este ajutorul în a continua lupta atunci când vom obosi sau vom dispera. O spunem dintr-o perspectivă pe care nu dorim să o mai cunoască şi altcineva: orice formă de ajutor ne mai scutură de perspectiva unei înfiorătoare poveri.

7 octombrie 2009

Cronicile unei secţii de neurologie

Am scris aceste rânduri în vara lui 2008, cand m-am aflat cu Sebi la recuperare, într-o clinică de neurologie pediatrică din Germania. A fost o lună a contrastelor, a sentimentelor amestecate, trăite la intensitate maximă. Halucinantă experienţă!

27 iulie 2008

Ca să rezist mintea mea trebuie să fie goală, alfel nu aş putea rezista aici.

Nu mai pot! E atât de greu sa fiu aici! Mi se pare că sunt de o eternitate şi sunt doar la jumătatea perioadei. Mai am încă o eternitate de stat aici. Totul e aşa trist, ciudat, obositor. Nu credeam să fie atât de greu. Înainte îmi spuneam: hai că poţi, în fond ce e o lună … trece repede. O lună e egală cu eternitatea. Parcă am intrat într-o buclă a timpului: am senzaţia că oriunde aş căuta ieşirea tot aici intru de fapt. Pare că nu ai unde să fugi, să te ascunzi, să pleci. Nu ai nici o scăpare! Şi timpul trece atât de greu. Am obosit. Am venit aici să lupt pentru copilul meu şi mă simt deja înfrântă. Mi se pare că toti ceilalţi trăiesc o viaţă. Eu nu ştiu ce trăiesc, de fapt nu trăiesc, doar exist, fiinţez.

Zilele mi se par infinit de lungi şi trec la fel. Bucla există, mă înghite. Mă uit la ceas: oare cât mai e până adoarme? Atunci se prefigurează liniştea de care am nevoie. Şi….vine ora…adoarme. Oare de ce nu mă simt bine? Pentru că asta îmi doream, puţin timp pentru mine. Acum îl am, dar sunt prea obosită să mai fac ceva, să mă gândesc, să mai fac planuri. Şi vine noaptea şi somnul mult dorit. Dar oare cum o să fie în noaptea asta? De câte ori se va îneca? De câte ori se va speria şi se va trezi uitându-se înspăimântat în jur? De câte ori va suna alarma nenorocitului de puls-oximetru? Sau e pompa de alimentaţie? Pe nenorocita asta de pompă o recunoaşte, că este cea care-i dă de mâncare. Uneori mă trezesc buimacă şi nu ştiu ce alarmă sună strident: oare e pulsul sau s-a terminat laptele din pompă?! Uneori apăs aiurea pe butoane şi nu înteleg de ce încă sună alarma. Şi sună … şi răsună culoarul. E ceva în neregulă în salonul 985!!!!

Sau nu sună de la noi? Poate e din salonul învecinat unde plânge un copil. Şi plânge în fiecare noapte pentru că nu vrea să doarmă sau nu poate, nu vrea să stea singur. Iar parinţii nu sunt noaptea aici. Acasă e 21.35, se apropia somnicul. Aici….abia 20.35. Nani mai târziu.

Sebastian plânge dupa mine, mereu şi mereu. Trebuie să mă simtă, să mă atingă. Toti ceilalţi părinţi nu sunt singuri. Sunt împreună, vin şi rude, fac cu schimbul. Nu e uşor pentru nimeni aici. Toate poveştile sunt drame. Dar ….nu trec prin asta singuri. Şi mai important…vorbesc toţi aceeaşi limbă. Eu nu vorbesc aceeaşi limbă cu ei.

Zilele trecute cred că am fost cinică fără să-mi dau seama. O mamă vorbitoare de engleză m-a întrebat ce vârstă are Sebi. Are un băieţel de aceeaşi vârstă, la terapie intensivă, operat de epilepsie. Am încurajat-o: bine că e doar atât! Mai târziu m-am simţit aiurea că i-am spus asta.

Mor încet dar sigur. Puţin câte puţin, în fiecare zi. Oare cum o să fiu peste încă un an? Oare o să mai fiu vreodată cum eram înainte? Probabil că nu. Pentru că o astfel de durere nu are cum să treacă fără să te distrugă. Nimic nu mai e la fel. Nimic nu mai are acelaşi gust, acelaşi miros, aceeaşi culoare. Doar zâmbetul lui Bubu pentru o secundă mă face să uit de tot. După care revin toate cu aceeaşi forţă care mă distruge.

3.08.2008, 00.50

La ora la care scriu, acum 1 an, eram în drum spre spital. Sebastian-Nicholas urma să se nască. Dar a venit pe această lume strangulându-se cu cordonul omblical care i-a dat viaţă timp de 9 luni. Nimeni nu a fost acolo ca să-l ajute. Nimeni……nici măcar Dumnezeu.

Acum suntem intr-o clinica de neurologie pediatrică luptându-ne pentru o şansă…..şansa la viaţă. Mă întreb ce fac cei din acea noapte, cei cărora nu le-a păsat. Probabil nu le pasă nici acum. Ma întreb ce face Dumnezeu. Asa cum ma întreb în fiecare zi, de 365 de zile, ce a facut atunci. Am crezut întotdeauna că Dumnezeu e mare, iubitor, bun şi ne veghează şi ne ajută atunci când avem mai mare nevoie de el, când suntem disperaţi. Ce a făcut acum un an Dumnezeu? Refuz să cred că e crud şi nepăsător. Nu pot să accept că a ştiut, a privit şi….. şi nu a făcut nimic pentru Sebi. Oare de ce? Oare de ce copilul meu? Toti părinţii din jurul meu se întreabă acelaşi lucru. De ce, Doamne, copilul meu?

Există, oare, o balanţă universală care face ca talerele să stea în echilibru? Trebuie să se nască şi copiii bolnavi? Şi toţi ne întrebăm: de ce al nostru? Dar nu poţi nici să zici: de ce nu altul? Pentru că ar fi o cruzime fără margini să doreşti aşa ceva unui alt sufleţel nevinovat, altor familii. Este o durere sfâşietoare care smulge din tine în fiecare zi o fărâmă din suflet. Nu doresc nimănui această durere.

Calvarul steluţelor de mare

Sebastian Lungu, 2 ani. Paralizie cerebrală

“Cuvintele de mai sus sunt ale părinţilor lui Sebastian. Cunoaşteţi povestea lui Sebi, probabil, din presă. Părinţii au luptat pentru copilul lor, chiar dacă au avut momente în care simţeau că viaţa nu mai merită trăită. Luptă în continuare. Şi pentru viaţa copilului lor, şi pentru dreptate. Au nevoie de ajutor.

Nimeni nu poate singur. Nu ştiu dacă aţi observat, dar la câte nenorociri fac oamenii, nici Dumnezeu nu mai face faţă.

Pentru că acum, la 2 ani împliniţi, Sebastian a început să vadă, să audă, să râdă, să se bucure, să gângurească, să aibă preferinţe, să asculte poveşti, să trăiască… înseamnă că efortul lor de a trăi şi lupta a contat. Toţi trei au nevoie de sprijin. Sebi are nevoie de tratament şi un transplant de celule stem, părinţii au nevoie de forţă şi bani să poată continua lupta cu sistemul.

Familia Lungu: „Semnul vostru este ajutorul în a continua lupta atunci când vom obosi sau vom dispera. O spunem dintr-o perspectivă pe care nu o dorim să o mai cunoască şi altcineva: orice formă de ajutor ne mai scutură de perspectiva unei înfiorătoare poveri”.

Isabela

Dacă puteţi şi vreţi să ajutaţi:

BCR – Sucursala Alexandria

RON: RO 53 RNCB 0245 0366 2292 0001

EURO: RO 26 RNCB 0245 0366 2292 0002

Umanitar: RO 69 RNCB 0245 0366 2292 0004

Cod SWIFT: RNCBROBU

Titular: Lungu Nansi-Ionuţ

Dacă poposiţi pe blogul Isabelei, http://isabellelorelai.wordpress.com, veţi înţelege că încă ar mai fi atât de multe de spus…

Dacă aţi dori să ajutaţi şi aveţi nevoie de mai multe detalii, vă rugăm contactaţi-o pe Isabella pe blog, adăugând un comment la povestea lui Sebastian. Sau comment aici pe pagină.

Vă mulţumim! Dumnezeu să vă ajute!

Mulţumiri Isabelei pentru permisiunea de a prelua aceste poveşti de viaţă de pe blogul său!

Ovidiu

De puştiul din fotografie m-am îndrăgostit. Este internat la M.S. Curie. Acum două săptămâni când l-am văzut mânca. I-am spus poftă bună şi mi-a făcut cadou cel mai frumos zâmbet din lume. Îi pornea zâmbetul din ochi, pur şi simplu. Tocmai terminase şedinţa de citostatice. Dar avea puterea să zâmbească, frumos şi senin ca cerul fără nori.

Pe Ovidiu îl ştiam doar din fotografii, ca şi pe Cosmina. Le pusesem fotografiile – nu ştiu de ce – la povestea asta veche, dar atât de nouă. Poate pentru seninul din ochii lui Ovidiu. Sau poate pentru întrebările sfioase din ochii Cosminei. Nu le ştiam numele, ei erau doi dintre copiii internaţi la oncologie Budimex. I-am văzut la început de august, bravi prizonieri de război în vitrine cu dureri, spaime şi mii de lacrimi.

Atunci, în august 2009, când cu drumul deschis spre copii prin Ştefănel, Ovidiu era la „pompă” (pompa este chestia aia care picură citostatice în trupşoarele copiilor bolnavi de cancer – deja am învăţat să vorbesc ca ei, în spital).

Ovidiu stătea cuminţel în pat – am crezut că doarme. Ana, mămica lui, îl veghea la fel de cuminte. Parcă număra picăturile. De otravă. Se ruga să se termine mai repede.

După o oră mi-am făcut curaj să intru la el, aveam un ursuleţ obosit care îşi căuta culcuş într-un pătuţ de copil. Un zâmbet senin.

Ovidiu Corcodel, care are 4 ani şi cancer, este din Tortomanu, judeţul Constanţa. Ovidiu a fost diagnosticat acum 6 luni. La Budimex vine din 15 mai 2009, trece deja la a VI-a cură de citostatice. Doctorii spun că are şanse mari de vindecare, analizele ies din ce în ce mai bine. Mai are 6 luni de citostatice şi, dacă norocul o ţine tot aşa, nu mai face nici operaţie.

Ana, mămica lui Ovidiu, este singura care are un venit, cel de însoţitor. Cam 630 RON pe lună. Din ei, 400 se duc, lunar, pe transport. Vin de la ţară, unde tatăl lui Ovidiu găseşte greu şi rar de lucru. Au vândut cam tot ce aveau prin curte – animale, păsări – ca să se descurce cu boala copilului. Îi mai ajută părinţii, altfel…

Ovidiu a venit miercuri în spital, pe 14 octombrie 2009. A răcit, aşa că nu a început cura. Dacă treceţi pe acolo, vă rog frumos să nu îi ocoliţi. Veţi primi cel mai curat zâmbet din lume. Vă “costă” o banană şi un măr. Cred că merge şi o bomboană. De maşinuţe mă ocup eu.

Fiecare părticică din mine simţea cum se scurge viaţa din copilul meu. Era ca şi mort… Ovidiu

Doar pentru câteva secunde Ana priveşte spre nicăieri. Ochii ei tineri şi frumoşi sunt obosiţi, înroşiţi de nesomn. Întoarce capul speriată spre copilul care doarme liniştit. Îşi lipeşte privirea de trupul mic. Ana clipeşte rar. Parcă se teme să nu piardă ceva.

În seara în care a căzut brusc din picioare nu mai respira deloc, şopteşte Ana. Faţa lui devenise neagră ca pământul. Pentru câteva secunde am crezut că a murit. Ne-am închipuit că s-a înecat cu ceva. Ne-am repezit spre el. Nu mai ştiu exact ce şi cum am făcut să îl readucem la viaţă, dar cred că niciodată în viaţa mea nu am fost mai fericită ca atunci când Ovidiu a deschis ochii.

Sunt şase luni de când l-au diagnosticat cu cancer, dar totul merge spre bine, spune Ana. O tumoră în plămâni, asta au văzut prima dată la spital. Din cauza asta a făcut stop respirator şi a căzut ca şi secerat. Doctorii de la spitalul din Medgidia ne-au spus că tumora, malignă, se cuibărise în pieptul lui cu alte şase luni înainte. Ne-au mai spus că este grav şi că trebuie să plecăm la Bucureşti, la oncologie. Acum Ovidiu este bine, după şase luni de chimioterapie. În septembrie a făcut analize şi radiografii, tumora nu se mai vede, credem că a scăpat de operaţie. Nimic, niciun semn, absolut nimic nu ne-a dat de bănuit că Ovidiu ar fi fost bolnav de ceva.

Pe 15 mai 2009, Ovidiu Corcodel a fost internat în secţia de Oncopediatrie a Spitalului M.S. Curie din Bucureşti, cu diagnosticul Limfom Malign Non Hodgkin şi cu o tumoră malignă la plămâni. Nu avea nici 4 ani. I-a împlinit în spital, pe 5 august 2009. Ovidiu a început imediat chimioterapia, pe 19 octombrie începe a VI-a cură. Mai are încă şase luni de tratament. Medicii spun că are şanse mari de vindecare.

Ana şi Gheorghe, părinţii lui Ovidiu, au vândut tot ce s-a putut. Vite, păsări – ce aveau prin curte – ca să aibă bani de drum în fiecare lună, din Tortomanu până la Bucureşti şi înapoi, să cumpere hrană şi medicamente pentru copil. Sunt de la ţară, viaţa este grea, de lucru nu se găseşte. Dar nu se plâng, sunt fericiţi că le trăieşte copilul. Se descurcă cum pot. Îi mai ajută bunicii, cu ce au şi ei. Acum două luni, Ana şi Gheorghe s-au împrumutat de bani pentru un citostatic scump. L-au găsit în străinătate, 650 de euro flaconul. Ar mai avea nevoie de încă unul. Ana este singura care are un venit sigur, 630 RON, indemnizaţia de însoţitor al copilului. Din ei, cam 400 se duc pe transport, Ovidiu vine de două ori pe lună la tratament. Gheorghe îşi caută de lucru pe la oraş, munceşte cu ziua. Când găseşte.

Dacă doriţi să îl ajutaţi pe Ovidiu:

BCR – Agenţia Medgidia

RON: RO 48 RNCB 0118 1097 5816 0001

EURO: RO 21 RNCB 0118 1097 5816 0002

Cod SWIFT: RNCBROBU

Titular: Corcodel Gheorghe

Telefon Ana Corcodel: 0763 411 693

Vă mulţumim! Dumnezeu să vă ajute!

Isabela

Poveste din 2006 continuată în 2009

http://isabellelorelai.wordpress.com/2009/08/18/poveste-din-2006-continuata-in-2009

Steluţele de mare. Ovidiu, seninul din cancer

http://isabellelorelai.wordpress.com/2009/10/18/stelutele-de-mare-ovidiu-seninul-din-cancer

Fiecare părticică din mine simţea cum se scurge viaţa din copilul meu. Era ca şi mort… Ovidiu

http://isabellelorelai.wordpress.com/2009/10/19/fiecare-particica-din-mine-simtea-cum-se-scurge-viata-din-copilul-meu-era-ca-si-mort-ovidiu

Mulţumiri Isabelei pentru permisiunea de a prelua aceste poveşti de viaţă de pe blogul său. Mulţumiri domnului Adrian Popescu pentru fotografiile cu suflet.

Cosmina

Steluţei îi curg lacrimi repezi din ochi albaştri fără strălucire. Îl rog pe Dumnezeu, repetă ea. Îl rog… Doamne, nu mi-o lua pe Cosmina… Doamne, lasă-mi copilul, te rog…

“Poate că eu sunt de vină pentru nenorocirea asta de boală, leucemia asta rea şi tot ce a urmat, spune Steluţa privind în gol.

Acum un an, pe timpul ăsta, Cosmina era sănătoasă tun. Avea centura albastră la karate, făcea sport de performanţă. Pe atunci făcea câte o sută de flotări de-o dată. Acum nu poate merge nici la baie. Când s-a îmbolnăvit, şansele ei de viaţă erau mici, aşa mi-au spus medicii. Că încearcă să o salveze, dar că nu îmi garantează nimic.

Acum un an, pe timpul ăsta, Cosmina avea o familie, mergea la şcoală, învăţa bine, făcea sport, avea viaţa ei de copil, avea o casă. Apoi… Apoi s-a întâmplat ceva. De atunci ne avem doar una pe alta. Dar e bine şi aşa, dacă o vrea Dumnezeu să mi-o lase pe Cosmina…

Aveam şi noi o viaţă. Nu cine ştie ce, viaţă obişnuită, cu muncă multă, zi şi noapte. Ne încropisem o mică afacere, duceam în alt judeţ cereale cultivate de noi şi aduceam în schimb cartofi, pe care îi vindeam la piaţă. Aveam un ARO, primit moştenire de la tata, cu el am început. Am început să ne construim o căsută. Apoi am cumpărat o camionetă.

Într-o noapte s-a întâmplat o nonorocire. O fată bolnavă la cap dintr-un sat – avea schizofrenie, biata de ea – a fugit din casă, spre şosea. S-a aruncat drept în faţa camionetei noastre. Fata a murit pe loc, cu creierii împrăştiaţi pe asfalt. Soţul meu era în dreapta şoferului, dormea. Când s-a trezit brusc din somn şi a văzut nenorocirea, a făcut un şoc.

De atunci nimic nu a mai fost normal în viaţa noastră. Am fost nevoită să îmi iau copilul şi să plec. A fost greu. Eu m-am angajat vânzătoare. Am închiriat o cameră în Mizil. Toată iarna am stat fără căldură, nu aveam nici gaze. Nu aveam decât nişte haine mai groase. Apoi ne-am mutat la ţară, la mama, în casa bătrânească, la Boldeşti, Prahova. În primăvară, cam pe 20 aprilie 2009, cu acordul Cosminei am plecat în străinătate, femeie de serviciu la o familie. Vroiam să strângem bani să putem locui şi noi ca oamenii. Nu mai suportam să-mi văd copilul fără de nici unele. Trei săptămâni am fost plecată. M-au anunţat că i s-a făcut rău la şcoală, Cosmina a căzut din picioare şi a fost dusă la spital.

Când am ajuns la spital în Bucureşti nu am mai recunoscut-o. Nu i se mai vedeau dinţii, atât de umflate îi erau gingiile. Am crezut că o să mă prăbuşesc şi am să mor pe loc. Am rezistat, Dumnezeu mi-a dat putere, ca să îi fiu alături.”

Pe 13 mai 2009, Cosmina Andreea Păun, în vârstă de 14 ani, a fost internată în secţia de Oncopediatrie a Spitalului M.S. Curie din Bucureşti, cu diagnosticul de Leucemie Acută Mieloblastică M1.

Pe 22 mai 2009 a început primul tratament citostatic. În urma primei etape de tratament a intrat în aplazie medulară cu neutropenie febrilă severă, trombocitopenie severă. Au urmat transfuzii de sânge repetate. La începutul lunii septembrie a început a altă cură de citostatice, apoi transfuzii de sânge. Urmează încă una, în octombrie 2009.

La momentul internării, Cosmina era elevă în clasa a VIII-a la Liceul Teoretic din Mizil. Între timp, Cosmina a împlinit 15 ani, în spital. Cosmina a fost repartizată în clasa a IX-a la specializarea Matematică-Informatică de la Liceul Teoretic „Grigore Tocilescu” din Mizil, cu media de admitere 9.23.

Pe 1 iulie 2009, de ziua ei, Cosmina şi-a dorit un tort. Cosmina a rămas cu dorinţa. Din 13 mai şi până în septembrie 2009, Cosmina şi mama ei au supravieţuit în spital din banii strânşi de colegii de la şcoală.

Cosmina pare copilul care are de toate. Dar nu este aşa. Când vezi un copil bolnav puţin mai bine îmbrăcat sau doar ai impresia asta, te gândeşti că are tot ce îi trebuie. Tot ce are Cosmina acum, a primit cadou de la oameni. Viaţa de spital este grea. Banii se duc pe hrană – dieta este pretenţioasă – pe medicamente care nu se găsesc în spital, pe igienă.

Cosmina are nevoie de un transplant. Mama ei, sfătuită de câţiva prieteni, a aflat că sunt şanse în străinătate. Diriginta Cosminei a scris unei clinici, în Italia. Au cerut 150.000 de euro pentru tratament şi transplant.

În spital, Cosmina a făcut şi un abcces cerebral din cauza unei sinuzite maxilare cu osteoliză severă de bază de craniu şi a fost operată. A făcut candidoză şi aspergiloză. Doar tratamentul recomandat de medic împotriva aspergilozei, cu medicamentul Fungizone, costă 300 de euro.

Dacă doriţi să o ajutaţi pe Cosmina:

Raiffeisen Bank – Agenţia Mizil, judeţul Prahova, str. Nicolae Bălcescu nr. 38, bl. 43 B

RON: RO 97 RZBR 0000 0600 1005 2891

EURO: RO 57 RZBR 0000 0600 1205 5885

USD: RO 71 RZBR 0000 0600 1205 9416

Cod SWIFT: RZBRROBU

Titular: Neagu Steluţa (mama Cosminei) – CNP 2700509292085

Împuternicit: Neagu Mia (mătuşa Cosminei)

Domiciliu: sat Grădiştea, nr. 168, comuna Boldeşti, judeţ Prahova

Telefon Neagu Steluţa: 0723 914 273

Telefon Păun Cosmina Andreea: 0764 376 174

Steluţele de mare

Text: Isabela (Isabellelorelai) – doar o voce, a lor. A celor care nu pot striga după ajutor. Restul depinde de oameni. 5 octombrie 2009. Textul a fost inclus în proiectul fotografic al domnului Bogdan Dincă „Steluţele de mare” pe 5 octombrie 2009, şi preluat, cu acordul meu verbal, pe site-ul Cosminei, pe 7 octombrie 2009:

http://www.paun-cosmina.eu

Toate noutăţile despre situaţia Cosminei le voi posta pe articolul ei, din septembrie – http://isabellelorelai.wordpress.com/2009/09/11/stelutele-de-mare-cosmina-un-desen-o-lacrima-si-cateva-celule-stem

Şi pe articolul pe care fac anunţul pentru cererea de sânge - http://isabellelorelai.wordpress.com/2009/09/21/stelutele-de-mare-au-nevoie-de-sange-cosmina-andreea-paun-b-iii-rh-negativ

Isabela

Despre Cosmina:

http://isabellelorelai.wordpress.com/2009/09/11/stelutele-de-mare-cosmina-un-desen-o-lacrima-si-cateva-celule-stem

Steluţele de mare: Cosmina – un desen, o lacrimă şi câteva celule stem

http://isabellelorelai.wordpress.com/2009/10/05/il-rog-pe-dumnezeu-sa-nu-mi-o-ia-atat-mi-a-mai-ramas-cosmina

Îl rog pe Dumnezeu să nu mi-o ia. Atât mi-a mai rămas… Cosmina

http://isabellelorelai.wordpress.com/2009/12/20/nu-nu-lorelei

Nu, nu Lorelei

Cadourile de la prieteni – micile bucurii care îi mai luminează viaţa

“Cadoul” de la tată – biletul de aruncare în stradă

Afişul făcut de colegii ei de liceu pentru campania prin care au strâns bani pentru Cosmina

Cosmina… trecutul, într-o fotografie… viitorul, în mâinile celor care o vor ajuta…

Mulţumiri Isabelei pentru permisiunea de a prelua aceste poveşti de viaţă de pe blogul ei…

Mulţumiri domnului Bogdan Dincă pentru fotografiile cu suflet…

Un copilaş firav – George Ştefan

George Ștefan are 8 ani și o mamă singură și tristă. Tatăl său a murit într-un accident rutier, spulberat de pe trotuar de către un nemernic care a plătit cu trei ani de detenție cu suspendare. Mama lui nu găsește de lucru într-o zonă săracă a țării, și trăiește drama atâtor părinți săraci din România, care nu pot asigura copiilor lor o viață decentă. Pentru acești oameni, Punctul 3 al Articolului 1 din Constituție nu există decât pe hârtie.

CONSTITUŢIA ROMÂNIEI, Articolul 1, Punctul 3:

România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din decembrie 1989, și sunt garantate”.

Pentru nevoiașii României nu există nici dreptate nici demnitate. Dreptul la o viață bună, foarte bună, excepțională, și l-au împărțit cei care și-au împărțit România. Pentru ceilalți au rămas sloganurile electorale, mereu altele din patru în patru ani, care nu le țin nici de foame, nici de frig. Nevoiașii României nu știu nici măcar că legea supremă a țării le garantează dreptul la o viață demnă și dreaptă. Pentru ei nu există decât o viață grea, dusă de pe o zi pe alta. Și pentru că în guvernanții României până și nevoiașii înțeleg că nu-și pot pune speranța, le-a mai rămas doar credința în Dumnezeu și șansa ajutorului celor mai puțin triști decât ei.

Scrisoarea mămicii lui George Ștefan poate fi citită în Formula As nr 889 din 16-23 octombrie 2009.

Stimată doamnă directoare Sânziana Pop,

Sunt mama unui copilaș, George Ștefan, elev în clasa a II-a. În urmă cu doi ani, mi-am pierdut soțul, decedat într-un tragic accident rutier, petrecut în București. El lucra ca zilier în construcții și, venind de la lucru, mergând regulamentar pe trotuar, a fost lovit de o mașină și a murit pe loc. Cel vinovat de accident n-a primit decât trei ani de detenție cu suspendare, iar băiatul pe care tatăl lui îl iubea așa de mult nu primește nici măcar o pensie. Locuiesc cu soacra mea, în vârstă de 74 de ani, foarte bolnavă, mai ales după ce fiul ei, singurul sprijin la bătrânețe, a murit. Trăim din pensia ei de CAP și alocația copilului. Ea ar trebui operată, având o afecțiune foarte grea, dar n-am posibilitate. Mă gândesc la copil, pentru care am rămas și mamă și tată. Hăinuțele și încălțămintea i-au rămas mici. Poartă la picior 33-34. E un copilaș firav. Ajutați-l cu ce credeți, mai ales că vine frigul și vreau din tot sufletul să meargă la școală, să-l scot din atmosfera tristă din casă, să fie în rând cu toți copiii. Sunt o femeie harnică, curată, dar nu mai găsesc nimic de lucru aici. N-am cui să-l las o vreme să mai lucrez, fie în țară, fie în afară. Rude aici nu am. Eu sunt din părțile Moldovei, dintr-un sat din județul Vaslui. N-are cine să mă ajute de acolo, că părinții sunt morți. Nu mi-a mai rămas decît credința în Dumnezeu și speranța că mă veți ajuta și pe mine. Dumnezeu să vă dea sănătate, ca să ajutați cât mai mulți oameni loviți de nenoriciri!

Bobâlțiu Mariana – B-dul Republicii nr. 106, Zimnicea, jud. Teleorman, cod 145400

(Anexez acte de venit, certificatul de naștere al copilului, de deces al tatălui, copie xerox de pe carnetul de elev, copie xerox de pe buletinul meu)

CU SIGURANȚĂ FIECARE DINTRE NOI POATE DONA LUCRURI CARE-I PRISOSESC, ORI O SUMĂ DE BANI, ORICÂT DE MICĂ. O CUTIE DE CARTON, UN DRUM LA MESAGERIE, UN MANDAT POȘTAL, ȘI POATE ACEȘTI OAMENI SE VOR SIMȚI MAI PUȚIN SINGURI PE LUME.

ORICÂT DE MICĂ AR FI CONTRIBUȚIA FIECĂRUIA, AR PUTEA ADUCE PUȚINĂ LUMINĂ ÎN VIAȚA TRISTĂ A ACESTOR OAMENI.

Robert

De când cu boala sa, Robert a renunţat la şcoală, la întâlnirile cu prietenii. Îi e teamă să-şi mişte capul, să se aplece, să se joace cu fraţii lui, ca nu cumva “buba” pe care o are la creier să-l doară ca în zilele în care îi străfulgera picioarele şi-l ţintuia la pat. Robert are o tumoră pe creier. Şansa lui este operaţia în străinătate.

Nimeni nu-i ştie gândurile. Nici temerile. Nici dorinţele. Nici visele. Le ţine în el, ferecate, de teamă ca nu cumva vreun fior trist să împresoare familia lui la auzul vreunei vorbe lipsită de voioşie. Robert are doar 9 ani. Abia ce trece prin clasa a III-a. Nu se dă în vânt după şcoală, nu este expert la matematică şi nici la compuneri nu excelează. Cu toate astea, nu era zi în care să lipsească de la şcoală. Îi place să fie în mijlocul colegilor, să afle lucruri noi la geografie sau să se ia la întrecere cu vreun curajos la ora de sport. Doar nu degeaba mama îi spune cu mândrie că este unul dintre cei trei muschetari ai săi. Împreună cu ceilalţi doi fraţi ai lui, Robert făcea ca inimile părinţilor lor să crească de mândrie atunci când le auzeau râsetele curate, lipsite de griji şi-i vedeau uniţi în jocurile lor. Acum, Robert merge cu paşi mici şi apăsaţi. Nu mai aleargă. Nu se mai zbenguie. Şi arareori  zâmbeşte. Fraţii săi se uită la el cu inima strânsă. Cel mare, de 11 ani, este singurul dintre ei care ştie adevărul despre Robert: fratele său are o tumoră în zona creierului mic.

“Nu mai este timp!”

“Într-o zi a venit de la şcoală foarte agitat. Supărat. Mi-a spus că îl doare foarte rău capul. I-am dat un antinevralgic. Degeba. Durerile se intensificau, iar el abia dacă se putea ţine pe picioare. I-am mai dat eu câteceva, dar nu am avut rezultate. Două zile s-a chinuit cu durerea aceea de cap. Stătea mai mult în pat”, povesteşte mama, Elisabeta Vlase, care a fost debutul bolii. A hotărât atunci să meargă cu el la medicul de familie. Informaţiile vagi pe care le-a primit de la policlinica la care fusese trimisă de medicul de familie, au determinat-o să meargă la spitalul “Marie Curie” din Bucureşti. Durerile de cap din zona cefei ajunseseră să fie îngrozitoare pentru cel mic. Diagnosticul însă a venit abia de la medicii Spitalului 9. “Am avut noroc să întâlnim o doctoriţă foarte bună. L-a consultat amănunţit şi ne-a recomandat să facem un RMN, având suspiciunea că Robert suferă de cancer. După două zile de la efectuarea analizei, diagnosticul ne-a fost confirmat: formaţiune tumorală rotundă în zona creierului mic. Am fost trimişi la Spitalul «Bagdasar-Arseni» pentru a afla dacă tumora poate fi operată. Atunci am întrezărit prima noastră speranţă, când doctorul ne-a spus că sunt şanse ca băiatul nostru să fie bine”. Mama abia dacă mai poate respira. Lupta acerbă cu boala fiului ei a dat-o cu toată fiinţa sa. “Operaţia trebuie realizată urgent”, i-a spus medicul mamei, iar femeia, deşi dorea să meargă în străinătate, să-i ofere copilului ei tot ce e mai bun, a dat înpoi la gândul transmis de medic: “nu mai este timp”. Atunci şi-a pus toată speranţa şi credinţa în Dumnezeu şi în doctor. Dar peste Robert au apărut alte urgenţe. Aşa au trecut zile întregi de când baiatul fusese programat pentru extirparea tumorii şi momentul în care realmente a fost operat. Două săptămâni de aşteptări, de groază, de nelinişti, de repoşuri: “Trebuia să mă interesez la o clinică în străinătate şi să plecăm, aici aşteptăm prea mult”, îşi spunea mama zi şi noapte, în timp ce fiul ei o privea neputincios de pe patul de spital.

După două ore de operaţie “reuşită”, după zile în care cel mic nu s-a mai plâns de dureri de cap, după ce părinţii au înălţat rugi de mulţumire divinităţii, biopsia a arătat că formaţiunea era de natură malignă. “Medicul ne-a spus că au mai rămas trei rădăcini înfipte în zona cerebelului. Acestea pot creşte, iar boala poate recidiva. Ne-a recomandat să plecăm în străinătate, dacă putem, pentru a înlătura în siguranţă rădăcinile, fără a i se afecta funcţiile vitale”. Acum, Robert face raze, iar o dată pe săptămână citostatice. Îl doare în permanenţă burta, are stări de vomă, îl doare gâtul. Toate, reacţii ale terapiei cu raze. În vremea aceasta, părinţii au căutat cu disperare o clinică care să redea sănătatea fiului lor. Mail-urile şi telefoanele prin care au ţinut legătura cu o clinică din Austria le-a redat încrederea că sunt pe drumul cel bun. Robert poate fi tratat acolo cu condiţia ca suma necesară acoperirii intervenţiei chirurgicale să fie strânsă. 45.000 de euro îl despart pe Robert de şansa de a se face bine. Băiatul de 9 ani nu ştie că are cancer. Tot ce mama lui i-a spus, iar el se luptă cu toată forţa lui să îndeplinească, este să fie puternic şi să lupte să înlăture “celulele rele care îi fac rău în organism”.

Încă un pas spre vindecare

Pentru cei care vor să-l ajute pe Robert să ajungă la clinica din Austria, pe numele mamei, Elisabeta-Elena Vlase, la Piraeus Bank, s-au deschis următoarele conturi:

- în RON: RO89 PIRB 4222 4052 5100 1000

- în Euro: RO55 PIRB 4222 4052 5100 2000

Pentru mai multe detalii, familia Vlase poate fi contactată la numărul de telefon: 0723-07.21.49.

(articol preluat din Jurnalul Naţional, 11.12.2009, autor Carmen Preotesoiu)

Trăiesc într-o sărăcie de nedescris

Subsemnata avocat Drăgan Claudia, cu sediul în Cluj-Napoca, Calea Dorobanţilor nr. 78, bl. Y1, sc. 3, ap. 46, jud. Cluj, doresc să supun atenţiei dvs. cazul unei familii aflate într-o situaţie disperată, de care am aflat în mod întâmplător şi pe care am încercat într-o oarecare măsură, atât eu, cât şi unele colege, să o ajutăm. Însă ar avea nevoie de mai mult sprijin.

Este vorba de fam. Mureşan Ulise şi Mureşan Mihaela, din com. Rodna, str. Principală, bl. 78, ap. 25, jud. Bistriţa-Năsăud. O familie foarte tânără, cu copii mici (2 şi 8 ani). Mama copiilor nu este încadrată în muncă, iar tatăl a lucrat până anul trecut în construcţii, unde şi-a accidentat coloana vertebrală şi în prezent se află imobilizat la pat, familia trăind doar din alocaţiile de stat pentru copii, într-o sărăcie de nedescris. Anexăm şi acte doveditoare: adeverinţă de la primărie cu privire la situaţia lor financiară (se pot cere relaţii şi de la primar, tel. 0263/37.75.37, fax: 0263/37.70.10, dr. Nascan Alexandru), adeverinţă privind componenţa familiei, copiile certificatului de căsătorie al soţilor şi ale  actelor de identitate, adeverinţă de la preotul paroh care i-a sprijinit cât a putut, actul medical din care rezultă afecţiunea de care suferă Mureşan Ulise şi care pentru vindecare are nevoie de o interventie chirurgicală ale cărei costuri se ridică la aprox. 3000 euro.

Chiar în condiţiile în care această sumă este foarte mare pentru situaţia actuală de criză economică, orice fel de ajutor în bani, alimente, haine pentru cei 2 copii, sau rechizite pentru fiul de 8 ani, care trebuie să meargă la şcoală, sunt binevenite. În acest sens, vă indicăm şi un număr de cont, pentru eventuale donaţii:

Cont BCR – Sucursala Rodna: RO86RNCB 0283098415400001 în lei, titular Mureşan Mihaela (tel. 0757/13.30.86).

Dorim să vă asigurăm de toată aprecierea noastră, pentru calitatea publicaţiei dvs., “Formula AS”, pe care o citim toţi cei din biroul nostru de avocatură, cu multă plăcere şi cu constanţă, şi apreciem efortul făcut pentru a aduce la cunostinţa publicului şi a oamenilor de bine a unor cazuri disperate, care îşi mai găsesc un strop de speranţă prin intermediul dvs. Vă mulţumim în numele lor!

Avocat DRĂGAN CLAUDIA

Scrisoare publicată în revista “Formula AS

Un răspuns la “Au nevoie de ajutor!” r r

  1. They need our help! « Cristina Iordache spune:

    [...] http://romaniaverde.wordpress.com/au-nevoie-de-ajutor [...]

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

%d bloggers like this: