Decembrie 1989. Cel mai mic lucru pe care-l putem face este să nu uităm!

21 decembrie 1989. Este rândul orașelor Lugoj, Arad, Cluj, Brașov, București să se ridice și să ceară libertate! Și, din nefericire, este rândul altor români curajoși să plătească tribut de sânge și disperare pentru cauza Libertății! În Cluj, în jurul orei 15,30, un grup de prieteni îi înfruntă pe soldații armatei, toți cei din acest grup sunt tineri și curajoși: Lucian Matiș, Călin Nemeș, Gavrilă Ladiu, Mircea Miclea, și unul dintre ei, Călin Nemeș, face un pas înainte, își deschide jacheta și le strigă soldaților: “Trageți! Am o singură inimă!” Și ei trag. La ordinul ofițerului, soldații trag în oameni care nu făcuseră nimic decât să ceară Libertate! Călin Nemeș, prietenul lui Lucian Matiș și alți câțiva dintre ei cad sub gloanțele ucigașe ale soldaților care ar fi trebuit să-și apere poporul, nu să tragă în el! Fotografii făcute de o persoană necunoscută arată scena masacrului: trupurile zăcând pe pământ și soldații victorioși în picioare, alături de ele.   

În orele ce vor veni, bucureștenii vor învăța să lupte la rândul lor, așa cum o făcuseră frații lor români în Timișoara, Cluj și celelalte orașe, și vor plăti și ei un preț teribil pentru curajul lor! Povestea marii adunări populare pe care Ceaușescu a convocat-o pentru a vorbi bucureștenilor despre huliganii din Timișoara, mitingul în care s-a aprins scânteia revoltei, povestea Baricadei de la Inter, ridicată de oameni curajoși în fața forțelor de represiune, între ei Romeo Raicu, Radu Silaghi, Dumitru Dinca, Dan Iosif, povestea tinerilor uciși în fața Sălii Dalles și a Hotelului Intercontinental pentru vina de a fi îndrăznit să îngenuncheze și să se roage pentru Timișoara și să scandeze numele Libertății, ca Mihai Gâtlan, Ruxandra Mihaela Marcu, Vinerian Rădoi, Adrian Don, Mioara Luiza Mirea… vieți pierdute pentru că oamenii refuzau să mai trăiască în dictatură… toate aceste povești de curaj și glorie, de lacrimi și durere, toate sunt acum cunoscute…  

20 decembrie 1989: ziua în care Timișoara a devenit oraș liber! Dimineață muncitorii și-au părăsit locurile de muncă și, împreună cu alte zeci de mii de timișoreni, au pornit în coloane prin oraș, până au ajuns în centru. La ora prânzului, peste o sută de mii de oameni se aflau în Piața Operei din Timișoara, față în față cu linia de soldați care înconjura Opera. În jurul orei 13,30 echilibrul a fost rupt de către un bărbat care a făcut un pas înainte, și-a deschis jacheta și i-a cerut ofițerului de armată să tragă sau să se dea înapoi. “Armele voastre sunt plătite de poporul meu”, i-a spus el ofițerului. “Gloanțele din armele voastre sunt plătite de poporul meu, ca și postavul uniformei pe care o porți. Acești oameni vor Libertate, și pentru asta ați tras în ei în ultimele zile! Trageți și în noi, acum, sau dați-vă înapoi și lăsați-ne să trecem!” a spus Claudiu Iordache în timp ce continua să facă pași înainte, urmat de oamenii din jurul său. Și în acel moment de tensiune soldații au ezitat, apoi au rupt linia și au început să se retragă, iar timișorenii au avansat spre Operă. La început aproximativ douăzeci dintre ei au reușit să pătrundă în clădire, găsind rapid drumul spre balconul în care, cu o zi în urmă, fusese instalată o stație de amplificare, prin care Constantin Dăscălescu, prim-ministrul lui Ceaușescu, intenționa să se adreseze timișorenilor pentru a le vorbi despre huliganii care devastează orașul. De acolo, din acel balcon, cei care au pătruns în Operă le-au vorbit zecilor de mii de oameni din Piața Operei, dezvăluindu-și numele și profesiile și cerând Libertatea pe care cu toții o doreau! Lorin Fortuna, Ioan Chiş, Claudiu Iordache, Nicolae Bădilescu au vorbit timișorenilor, apoi au continuat alții. În Balconul Operei s-a format un Comitet: primul partid liber, anti-totalitar, purtând numele Frontul Democratic Român. Frontul Democratic Român a scris primul document al Revoluției Române, manifestul intitulat: “A căzut tirania!”, apoi prima platformă-program, un document politic ce prezenta revendicările timișorenilor: demiterea lui Ceaușescu, restituirea către familii a celor morți, eliberarea celor arestați, declararea Timișoarei drept primul oraș liber de comunism, alegeri libere în România. FDR a făcut apel la întreprinderile și instituțiile din Timișoara să-și trimită reprezentanții în Balcon, astfel încât să poată adera la Comitetul format. Apoi Frontul Democratic Român a făcut apel ca Timișoara să intre în grevă generală.  

http://ro.altermedia.info/reportajinvestigatii/timioara-20-decembrie-1989-primele-cuvintri-din-balconul-operei_8110.html

Primele discursuri libere din Balconul Operei, Timisoara, 20 decembrie 1989  

http://ro.altermedia.info/reportajinvestigatii/revoluia-din-1989-de-la-timioara-in-inregistrri-audio-video_8095.html

Revoluția din Timișoara în înregistrări audio-video – un serial realizat de Marius Mioc și prezentat de Altermedia  

În același timp, la sediul județean al partidului comunist avea loc un eveniment similar: zecile de mii de oameni care mărșăluiseră spre sediul partidului comunist din Timișoara luaseră clădirea cu asalt și-și găsiseră la rândul lor drumul spre Balcon, la fel cum se întâmplase în Piața Operei. Spre seară, târziu, cele două balcoane aveau să se unească, demonstranții din Balconul județenei de partid venind spre cei din Balconul Operei. În Piața Operei au fost aprinse focuri pe timpul nopții, pentru a-i ajuta pe oameni să reziste unei nopți în stradă. A fost o zi în care nimeni nu și-a putut imagina ce se va întâmpla, cu atât mai mult cu cât în această zi de 20 decembrie dictatorul Ceaușescu transmisese un mesaj televizat în care lăuda armata pentru că-și făcuse datoria, și promitea o represiune și mai dură în următoarele zile. 

19 Decembrie 1989. Dimineața, când ajung la locurile lor de muncă, oamenii Timișoarei își află poveștile. Tatăl cuiva nu s-a întors acasă din 17 decembrie. Soția altcuiva nu s-a întors din 18 decembrie. Timp de două zile timișorenii și-au numărat dispăruții. Veștile se răspândesc fulgerător în întreg orașul. În aceste zile timișorenii nu vorbesc despre nimic altceva decât despre cei dispăruți. Știu că o ființă dragă a fost văzută ultima oară în încleștarea din Calea Girocului sau în masacrul de pe Podul Decebal. Se aude că ar fi fost arestat cineva care-i semăna – sau mai rău, că altcineva care-i semăna ar fi fost ucis lângă Catedrală de către rafale pornite din armele forțelor de represiune. Timișorenii aud aceste vești, își împărtășesc poveștile și spaimele, și mai mult decât atât, furia, care continuă să crească.

Este ziua în care faimosul general de armată Gușă, sosind la fabrica Elba pentru a le spune muncitorilor că partidul apără socialismul de huligani, este huiduit de muncitori, într-un gest fără precedent! Muncitorii din Elba îi cer generalului Gușă, un reprezentant al puterii dictatoriale în acel moment, să le dea înapoi arestații și morții. Ei au oprit lucrul încă de dimineață, și-i spun generalului că vor intra în grevă până când solicitările le vor fi împlinite.

19 decembrie 1989 este ziua în care generalul Gușă, unul dintre responsabilii pentru masacrul din Timișoara din zilele de 17 și 18 decembrie 1989, este înfruntat de muncitorii din Elba, care îi cer să plece. Generalul Gușă pleacă și-l sună pe Ceaușescu, raportându-i: “Situația este aceasta: nu sunt huligani în Timișoara, sunt muncitorii!” Din nefericire, nici măcar în acest moment dictatorul nu admite că este sfârșitul regimului său de teroare. Va continua în paranoia de a apăra socialismul trăgând propriul său popor, timp de încă trei zile…  

Decembrie 18, 1989. În Timișoara românii continuă să plătească jertfă de sânge, împușcați de forțele de represiune. Mii de timișoreni sunt arestați și bătuți cu sălbăticie de către forțele de miliție și securitate.

Partidul comunist român își trimite oficialii în fabrici și la locurile de muncă ale oamenilor, pentru a justifica represiunea, explicând că Timișoara a fost atacată de huligani și iredentiști, inamici ai socialismului glorios pe care partidul îl construiește pentru binele oamenilor. Zeci de mii de muncitori ascultă minciunile reprezentanților dictatorului, dar în mințile și sufletele lor cu toții știu Adevărul. Știu că acolo, în stradă, au fost copiii lor, părinții lor, soțiile și soții lor, cei care au fost bătuți, împușcați, omorâți, pentru singura vină de a fi strigat Libertate! În Institutul de Proiectări Timișoara, un român se ridică în picioare în timp ce directorul vorbește despre huligani și, cu un gest care-i împietrește pe colegii săi, îl întrerupe pe director și spune: “Nu este adevărat! E o minciună!” Directorul institutului, după un moment de șoc, îl numește trădător. Și în timp ce directorul rostește aceste cuvinte, afară se aude țăcănitul focului de armă automată și Claudiu Iordache vorbește din nou, arătând cu degetul spre fereastră: “Iată adevărul! Acolo, în stradă, nu sunt huligani, ci români care cer libertate! Și dacă puterea ar fi vrut să comunice cu ei, s-ar fi putut găsi o cale de dialog, dar disprețul ei pentru oameni a făcut-o să ordone foc și să ucidă! Nu în huligani trag acum forțele de represiune, ci în poporul Timișoarei!”

În ziua de 18 decembrie 1989, Timișoara s-a retras în adăposturile sale pentru a-și îngriji rănile și a-și număra dispăruții și morții. Afară s-au auzit focuri de armă, în diferite zone ale orașului, întreaga zi. Dar ce era mai rău încă nu venise: ceva ce avea să depășească în oroare chiar și acțiunile sângeroase din ultimele două zile.

La ordinul direct al Elenei Ceaușescu, în noaptea de 18 spre 19 decembrie 1989, ofițeri ai Securității sosesc la Spitalul Județean Timișoara și cer să le fie date trupurile celor morți. Doctorii, paralizați de teamă, nu îndrăznesc să se opună. Ofițerii de Securitate iau 44 de trupuri, ale celor care fuseseră uciși în ultimele două zile, le încarcă într-un camion frigorific și pleacă…

44 de trupuri ale eroilor Timișoarei sunt duse la București, la crematoriul Cenușa, unde sunt aruncate în foc și arse. În noaptea de 18 spre 19 decembrie 1989 crematoriul funcționează fără oprire. Iar în dimineața zilei de 19 decembrie, cenușa Martirilor Timișoarei e dusă într-un loc părăsit de lângă București și aruncată într-o gură de canal.

A fost dovada supremă a josniciei celor doi dictatori, Nicolae și Elena Ceaușescu – ordinul lor criminal a fost înspăimântător, și a anunțat ceea ce s-ar fi putut întâmpla dacă istoria le-ar fi urmat la rândul ei ordinele: “Timișoara să fie rasă de pe suprafața pământului!” 

Iată chipurile cîtorva dintre Martirii Revoluției din Timișoara. Regimul criminal i-a numit “huligani, agenți străini, iredentiști, inamici ai socialismului glorios și ai partidului comunist român”. Au fost împușcați pe străzi, omorâți în spitale, arși în crematoriu, iar cenușa le-a fost aruncată într-un canal. Criminalii trăiesc și sunt bine. Nici până astăzi n-au plătit pentru crimele lor.

Represiunea

17 decembrie 1989. Dimineața Timișoara coboară din nou în stradă. Majoritatea liderilor încleștărilor din noaptea trecută fuseseră sălbatic bătuți ori arestați de către Miliție și Securitate, în razii ce măturaseră orașul întreaga noapte. Dar spre sfârșitul dimineții, sute de oameni se adună în jurul sediului județean al partidului comunist, pe Bulevardul 23 August. Scandând lozinci antiguvernamentale, un grup al celor mai aventuroși asaltează clădirea, și sub privirile înlemnite ale funcționarilor de partid, timișorenii smulg tablourile lui Ceaușescu de pe pereți, iau cărțile lui Ceaușescu de pe etajere și, împreună cu alte totemuri comuniste, le aruncă pe fereastră jos, în stradă. Afară, mulțimea întâmpină fiecare sfărâmare a unui simbol comunist cu aplauze și urale. Dar entuziasmul se transformă rapid în suferință, pentru că acesta este locul în care soldații își folosesc pentru prima dată baionetele împotriva oamenilor. Poveștile martorilor care au asistat sunt teribile: oameni străpunși cu baioneta în stomac, în spate, baionete tăind fețele oamenilor… o contraofensivă brutală din partea armatei care ar fi trebuit să-i apere pe oameni, nu să-i ucidă pentru singura vină de a fi vrut să fie liberi… Panică și furie. Cruzime și răzbunare. Simbolurile comuniste ale autorităților criminale făcute una cu pământul. Ceaușescu, în efigie, târât în noroi. Cărțile lui glorioase puse pe foc. Și apoi au apărut baricadele. Primele ciocniri. Lideri naturali iau conducerea coloanelor, îndreptându-le spre nervii Puterii. Nimic nu mai poate ține sub control orașul răzvrătit. Cartierele muncitorești fierb. Dictatura hărțuită cedează la fiecare pas. Sufletul înăbușit al libertății începe să respire. Tancurile trimise pe străzi sunt blocate de pieptul gol al timișoreanului de rând. Pentru prima dată în ultimii cincizeci de ani, undeva în România, la Timișoara, Dumnezeu trece de partea celor mulți. Nu și funcționarii lui, ce i-au baricadat pe dinăuntru bisericile. 

Timișoara, 17 decembrie 1989. În fața Primăriei, un șir de militari, înarmați până în dinți, apără o linie invizibilă. Mii de oameni scandează: “Armata e cu noi!” Armata nu e cu ei. Armata și-a folosit armele împotriva oamenilor – și ce e mai rău încă n-a venit… 

 În București dictatorul Nicolae Ceaușescu strigă la Miniștrii Apărării și Internelor, numindu-i trădători pentru că nu au tras direct în oameni, așa cum ordonase. „Am ordonat ca forțele de securitate să fie înarmate, să tragă foc de avertisment și apoi demonstranții să fie împușcați în picioare. De ce nu s-a făcut asta?” Miniștrii dictatorului se scuză că nu s-au putut gândi să scoată armata în stradă cu muniție de război. Furia lui Ceaușescu crește: “V-am ordonat să trageți foc de avertisment, și apoi dacă nu se retrag să-I împușcați în picioare. Nu m-am gândit nici o clipă că veți folosi gloanțe oarbe. Cei care au pătruns în sediul județean al partidului comunist n-ar fi trebuit să iasa de acolo în viață! Ar fi trebuit să fie împușcați!”  

Și au fost… în Timișoara, doar câteva ore mai târziu… apoi în Cluj, Arad, Lugoj, Brașov, București… 

În conferința telefonică de la prânz, Ceaușescu le spusese oficialilor trimiși în Timișoara: “Evenimente importante s-au întâmplat în Timișoara în ultimele două zile… S-au făcut greșeli, problemele ar fi trebuit rezolvate într-o oră sau două… Unitățile au fost trimise fără armament corespunzător, dar acum au primit muniție de război… Este stare de urgență… Oricine nu se supune somației am dat ordin să se tragă. Oamenii trebuie să fie somați, și dacă nu se supun ordinului trebuie să se tragă… Am dat ordinul să se tragă… Au mai făcut greșala de a întoarce și celălalt obraz… Umanismul nu înseamnă pactizare cu dușmanul. Umanismul înseamnă apărarea socialismului. 

Masacrul din Duminica Sângeroasă a Timișoarei a început la ora 17,30, când peste oraș se însera…  

Tovarășul Nicolae Ceaușescu:

“Am discutat aseară, am spus: luaţi măsuri, măsuri ferme … Dacă miliţia era înarmată trebuia să tragă … N-aţi executat ordinul dat, că am dat ordin în calitatea pe care o am de comandant suprem, ordin care este obligatoriu pentru toate unităţile … Trebuia să-i omoare pe huligani…”

“Voi da ordin ca imediat să se primească, acum, armamentul; toţi să fie înarmaţi şi să se aplice ordinul … Să lichidăm repede ce este la Timişoara, să punem trupele în stare de luptă … şi oriunde se încearcă vreo acţiune, lichidată radical, fără nici o discuţie. Vom lupta până la ultimul… Totul să se apere cu arma în mână. Toţi trebuie să ştie că suntem în stare de război!”

” …Acum am trimis şi sunt la Timişoara toţi comandanţii. Am discutat acum câteva minute cu tovarăşul Coman care a sosit la Timişoara cu trupe, şi au primit muniţie de război. Oricine nu se supune la somaţie… am dat ordin să se tragă… Începând de azi … unităţile vor purta armament de luptă, inclusiv gloanţe … Umanismul nu înseamnă pactizare cu duşmanul! Umanismul înseamnă apărarea integrităţii socialismului… Toate unităţile sunt în alarmă şi în această situaţie au armament de luptă în dotare… Dacă s-a înţeles bine? Întreb şi la Timişoara, să răspundă primul secretar care are şi funcţia de comandant. Şi tovarăşul Coman…”

Ion Coman: “Vă raportez, tovarăşe Nicolae Ceauşescu, capătul a trei coloane intră în Timişoara, vor fi dirijate spre centru, am ordonat să se tragă foc. Suntem gata să îndeplinim ordinul dumneavoastră.”

17 decembrie 1989, Bucureşti, stenograma şedinţei CPEx şi a Teleconferinţei ţinută de dictatorul Nicolae Ceauşescu

Represiunea  

16 decembrie 1989, Timișoara. Sutele de oameni care se adunaseră în jurul casei Pastorului Tokes refuză să plece chiar și după ce primarul orașului îndeplinește câteva din promisiunile pe care le făcuse Pastorului. Îndemnați de bagheta invizibilă a solidarității, oamenii Timișoarei pășeșsc pe drumul ce duce spre Libertate. La ora 17 în după amiaza lui 16 decembrie 1989, Laslo Tokes este deja istorie, și în timp ce, de la fereastra sa, le cere timișorenilor să plece, pentru ca prezența lor să nu fie văzută ca o demonstrație anticomunistă, timișorenii pleacă, dar numai un pas mai departe, pe Bulevardul 6 Martie, unde opresc tramvaiele. Sute de oameni coboară din tramvaiele blocate și se alătură demonstranților. Acolo, pe acea stradă, există o tensiune incredibilă în aer și o senzație a puterii pe care aproape poți s-o atingi… o bucurie imensă în ochii oamenilor, amestecată cu teama de ce-ar putea să urmeze. Dar deasupra a orice altceva, ei sărbătoreau prilejul de a spune în sfârșit puterii: “Duceți-vă la naiba! Ne-am săturat!” Era ca și cum gustau vinul libertății și nu le mai păsa de consecințe.

Acolo, atunci, între ora șase și șapte după-amiază, a pornit totul. Cu nehotărâre la început, devenind rapid un torent de neoprit. Teama s-a risipit, pe măsură ce mișcarea mulțimii devenea din ce în ce mai puternică… și atunci au auzit cuvântul, tare și limpede pentru prima dată în viața lor: Li-ber-ta-te! Li-ber-ta-te! Li-ber-ta-te! Li-ber-ta-te!… un cuvânt tulburător, dulce și puternic… și atât de prețios… Curând a răsunat cântecul, un cântec ce fusese interzis de dictatură: Deșteaptă-te, Române! Cântecul deșteptării, cântecul Revoluției!… Și câteva minute mai târziu, inimaginabilul: Jos Ceaușescu!

Nu mai era cale de întoarcere. Așa încât atunci când au apărut trupele de miliție, oamenii li s-au împotrivit. Cu mâinile goale. La atacul scutierilor oamenii au răspuns cu pietre. Dar au sosit trupe întărite de miliție și au început să-i lovească pe oameni cu bastoane de cauciuc, și curând mulțimea a fost împrăștiată iar oamenii au început să fugă… în același timp, însă, au început să se formeze alte grupuri – timișorenii auziseră zgomotele ciocnirilor și coborâseră din apartamentele lor în stradă, unde s-au trezit prinși în bătălie. În zona Circumvalațiunii se formase un alt grup mare și strigau: Jos cu Ceaușescu! și Libertate!… și în timp ce mulțimea începuse să se deplaseze înspre centrul orașului, scandând: Români, veniți cu noi! au fost atacați de soldați și de miliție, care au început să-i lovească puternic. Ce puțin zece camioane ale armatei fuseseră aduse în zonă, fiecare având peste cincizeci de soldați. Aceștia se revărsaseră pe străzi, înarmați cu bâte de lemn și cozi de târnăcop, și împreună cu milițienii îi arestau și băteau pe toți cei pe care puteau pune mâna, folosind gaze lacrimogene și tunuri cu apă, și lovind sălbatic oamenii care îndrăzniseră să-și strige dorința de Libertate!

În noaptea ce a urmat, timișorenii au învățat să atace, să se replieze, să revină, să aibă pierderi, să cânte, în coruri impresionante, imnurile religiei Libertății, să reziste, să sângereze, altfel spus, să se bată! E adevărat, armele de foc au tăcut în noaptea aceea în care puterea a utilizat doar bâtele și bastoanele… Au fost organizate razii uriașe, și odată cu ele făcute masive arestări. Pe pavajul parcajului miliției municipale, cei prinși au fost călcați în picioare, la penitenciarul orașului arestații politici au ajuns plini de sânge, incapabili să se miște…  

Se spune că mulțimile nu au un suflet, doar popoarele. La Timișoara mulțimile au purtat tot sufletul poporului român. Cartierele Timișoarei au devenit, pe rând, câmpul de bătaie al acelor contrarii ireconciliabile: libertate-obediență ori trecut-viitor ale acelui timp durabil al națiunilor, niciodată prea îngăduitor cu destinul României eterne. În Circumvalațiunii, pe Buziaș, Lipovei, în Giroc, coloane omenești incendiate de fervoare s-au scurs prin dreptul blocurilor-dormitoare, chemând la luptă: “Români, nu fiți lași!” Și românii, încă fără experiență, fără metodă, au ascultat, ieșind pe străzile întunecate unde știrile neverosimile ale confruntărilor vor forma curând un prim capitol în cronica ascunsă a represiunii…

Târziu, în noapte, timișorenii s-au retras la casele lor, mai puțin cei care fuseseră răniți și arestați. Dacă am putea privi din timpul nostru în al lor, am vedea că a fost o noapte albă în Timișoara… În noaptea de 16 spre 17 Decembrie 1989 Timișoara nu a dormit. A fost un moment incredibil, pentru care timișorenii au plătit atât de mult: ziua în care A Început, ziua în care oamenii Timișoarei și-au ridicat privirea către Lumina Libertății, ziua în care au auzit cuvântul minunat Libertate strigat limpede, puternic, ziua în care au înlocuit spaima cu Curajul și și-au folosit curajul nou-născut pentru a învăța să lupte pe drumul înspinat ce avea să-i poarte spre Eliberare!

16 Decembrie 1989, Timișoara. Cel mai mic lucru pe care-l putem face e să nu uităm niciodată.

Tot ce s-a schimbat în bine de atunci e sănătatea lui Ștefănel: mămica lui mi-a spus că doctorii îi dau speranțe că ar fi vindecat. Vine la trei luni de zile în București pentru analize și acestea au ieșit foarte bine în ultimul an.

Ce s-a schimbat în și mai rău e situația financiară a acestei familii greu încercate. Tatăl lui Ștefănel a muncit cu ziua prin sat cât a fost vremea bună – primăvară, vară și toamnă – dar acum nu mai găsește de lucru. Părinții fac eforturi disperate de a-i asigura lui Ștefănel regimul alimentar obligatoriu pentru susținerea organismului său slăbit de operații și chimioterapie, dar nu știu cât vor mai reuși. Dramatic e și faptul că nu mai au bani de lemne – deși s-au înghesuit patru oameni într-o singură cameră, nici pe aceasta n-o vor mai putea încălzi în curând. În prag de iarnă.

Și pentru că peste omul amărât necazurile se abat unul după altul, au primit o înștiințare de executare silită de la bancă: nu și-au mai putut plăti ratele la un împrumut pentru bunuri de consum în valoare de 800 lei, făcut cu ani în urmă, când și-au luat un aragaz și un frigider, pentru că nu aveau. În câteva zile vor fi executați silit și vor vedea aragazul și frigiderul scoase din casă.

Mi-a spus Alexandra că a sunat la oamenii pe care i-a cunoscut în ultimii doi ani, de când Isabela i-a scris povestea pe blogul ei și s-a implicat cu tot sufletul s-o ajute. Nici unul din cei pe care i-a sunat nu i-au răspuns la telefon. Într-o lume cu atâția oameni mai fericiți și mai bine situați decât ea, nimeni nu i-a întins mâna.

“Ceilalți au murit, toți…”, mi-a spus Alexandra la telefon, și am avut senzația că au înghețat cuvintele. Au murit toți copilașii pe care Ștefănel și Alexandra i-au cunoscut în spitalul Marie Curie, în timpul anilor de operații și tratamente. Cosmina Păun, Bogdănel Marinescu, Denisa, Roberta, Alexandru, Anton, Mihăilă… De Daris nu mai știe nimic. Nici de Ioana Alexandra. Nici de ceilalți copii de pe blogul Isabellei.

Fabian trăiește. Ovidiu trăiește. Ștefănel trăiește.

Alexandra și Ștefănel vin luni, 21 noiembrie, în București, pentru analize. Îmi pregătesc o întâlnire cu ei – nu le pot salva aragazul și frigiderul, dar îi pot dărui celui mic un Moș Crăciun de ciocolată, câteva fructe, niște hăinuțe, o mică sumă de bani.

Dintre cei ce vor citi această postare, există oare vreun suflet care să dorească să trimită spre Ștefănel, spre Alexandra, puțin din puținul lui, acum, înainte de Sărbătoarea Sfântă a Crăciunului? 

Dacă există, iată cum poate lua legătura cu Alexandra:

Alexandra Ciocoi

Telefon 0727-205695

Adresa: Comuna Independența, Str Răsăritului nr 71, jud Călărași 

Cont bancar: RO 30 BTRL 0120 1201 T 239 74XX  (cont actualizat – cel de pe blogul Isabellei nu mai e valabil!) 

Banca Transilvania, Agenția Călărași

Cod Swift  BTRLR022

Titular Ciocoi Alexandra  

“Pentru ca răul să învingă pe pământ este suficient ca oamenii buni să nu facă nimic.”  

STELUȚELE DE MARE

Un om de afaceri aflat în vacanţă se plimba într-o zi pe o plajă. Pe plajă erau multe steluţe de mare, aduse de val. Observă un băieţel care aduna fiecare steluţă şi o arunca înapoi în apă. Vrând să-i dea o lecţie de viaţă, omul de afaceri se apropie de băieţel şi îi spuse: 

- M-am uitat la tine văzând ce faci şi mi-am dat seama că ai o inimă bună şi că le vrei binele. Însă îţi dai seama câte plaje sunt pe aici? Şi câte steluţe de mare mor în fiecare zi pe ele? Nu crezi că ar fi mai bine să faci altceva în timpul pe care îl pierzi salvându-le? Crezi că, salvând câteva steluţe de mare, contează? 

Băiatul se uită la el, se aplecă şi luă o steluţă de mare pe care o aruncă în ocean, şi-i spuse: 

- Pentru asta contează.  

Ioana Alexandra

http://isabellelorelai.wordpress.com/2010/03/18/squirrel/

Ștefănel Ciocoi  

http://isabellelorelai.wordpress.com/2009/11/08/doamna-asta-nu-e-raceala-asta-e-cancer-stefanel-unul-din-trei/

http://isabellelorelai.wordpress.com/2009/08/19/stelutele-de-mare-stefanel-si-sufletul-de-hartie/

http://isabellelorelai.wordpress.com/2010/03/15/ciel/

UPDATE – DUMINICĂ, 20 NOIEMBRIE 

Ștefănel a primit ajutor! A sunat adineaori Alexandra să-mi spună că doamna Viorica (al cărei sprijin l-a primit și acum doi ani) va merge mâine dimineață cu soțul Alexandrei la bancă și-i va plăti familiei datoria de 800 lei, deci aragazul și frigiderul vor rămâne în casă! Raluca, sora mea, o va susține pe Alexandra cu banii necesari pentru a cumpăra lemne în această iarnă, astfel încât Ștefănel și familia lui să poată trăi în condiții omenești! Ovidiu Ionescu a strâns în două zile de la prieteni 250 lei, bani ce vor ajuta familia să-i ofere lui Ștefănel regimul alimentar necesar pentru a-și susține sistemul imunitar slăbit de operații și citostatice. Bogdan Putinică se oferă să ajute concret cu ceea ce-i va comunica Alexandra că mai au nevoie. Mama mea, sora mea Irina și cu mine le putem da 200 lei, bani cu care Ștefănel (în vârstă de 4 ani) și frățiorul său (în vârstă de 6 ani) să simtă anul acesta că și pentru ei există Crăciun! Alexandra plângea la telefon. Prin lacrimile ei și cuvintele noastre le mulțumim sufletelor bune care au sărit în ajutor!  

UPDATE – LUNI 21 NOIEMBRIE 

Cu Ștefănel și Alexandra la spital. Stau pînă mâine (marți). Mâncare nu primesc decât copiii internați, nu și mămicile lor. E un chioșc cu sandwich-uri și fresh de portocale la parter, Alexandra va putea să-și cumpere ceva de acolo. Din partea mamei, a surorii mele Irina și a mea, Ștefănel și frățiorul lui vor avea fructe și dulciuri în ghetuțe în noaptea în care va veni Moș Nicolae, iar Alexandra alimente și bani. O parte i-a primit direct azi, mâine va primi în cont cei 250 lei de la Ovidiu și 200 de la Raluca, pentru Crăciun. Ne-a arătat factura restantă la curent (180 lei, pe două luni), n-a mai făcut față cu banii, deci  încă un motiv de îngrijorare. Din banii primiți azi o să-și plătească factura. Iar zilele următoare va pleca spre familia lor un camion de lemne, donate de Bogdan Putinică – și încă un camion spre familia lui Ovidiu Corcodel. Așa încât banii pe care Raluca îi pregătise pentru lemne se vor duce spre alt suflet în nevoie.  

Am întrebat-o pe Alexandra dacă mai sunt copii sus, în salonul în care stau ei. Mi-a răspuns: “E plină  secția de copii noi”… 

Mâine vin în București și Ovidiu cu mămica lui, Ana – la spital, pentru analizele obligatorii. Ne vedem cu ei la Piața Matache, după ce termină analizele. Mai vrea cineva să vină la întâlnire? 

30 martie 2011: RADET dă apă caldă.

Asta e durata unei lucrări de modernizare a rețelei de apă rece – în viziunea Apa Nova, locuitorii unui oraș precum Bucureștiul pot fi lăsați 14 ore fără nici un strop de apă (când se închide cea rece se închide și cea caldă, ceea ce s-a și întâmplat în 31 martie). Oare în țările civilizate ale Europei tot așa se face – sau se organizează lucrările având în minte în primul rând evitarea afectării confortului și sănătății consumatorilor?

Și pentru că tot a făcut Apa Nova “lucrări de modernizare”, rezultatele n-au întârziat să apară: așa a curs apa rece la robinete în ziua de 3 aprilie 2011, de pe la orele 15 până pe înserat. Probabil de asta a și fost secretizată o parte din contractul Apa Nova cu Primăria București, să nu cumva să vadă plătitorii de taxe și impozite și tarife uriașe cât de puțin a investit Apa Nova în ultimii zece ani față de cât ar fi trebuit să investească. Și asta cică s-a chemat “privatizare”!

Dar tot n-au bătut RADET la culoarea apei și la cantitatea de mizerie din ea, precum dovedesc imaginile de mai jos, în aceeași zi de 3 aprilie 2011, tot de pe la orele 15, așa, ca să nu mai știe consumatorul bucureștean cu ce să spele vasele după prânz.

De vreo câteva luni Primarul General al Capitalei, domnul Sorin Oprescu, flutură când mai discret, când mai direct, pe la emisiunile tv, cum că toate problemele RADET se vor încheia odată cu privatizarea. Privind la APA NOVA cea privatizată, un singur lucru ne e clar: că apa caldă va curge cam la fel de maro la robinete, în schimb vom plăti un preț încă și mai mare pentru ea. În România pare normal să primim servicii de mizerie la prețuri uriașe!

O asemenea bătaie de joc nu s-ar putea întâmpla niciodată în Germania, Austria, Suedia, Norvegia, Cehia, Olanda, și lista țărilor civilizate ale Europei e lungă. Evident, în România se poate întâmpla, și se și întâmplă. Câtă vreme aici nu există CETĂȚENI, ci locuitori întâmplători ai unui teritoriu. Și de asta, dragi români întâmplători, aveți Radet și Apa Nova: pentru că meritați!

P.S. vorba reclamei… știți care, că doar în fața televizorului vă petreceți viața, înjurând și Radet, și Apa Nova, și Primăria, și guvernul, și corupția, și lipsa de civilizație, și încălcarea drepturilor voastre… în loc să faceți măcar o reclamație, la telefon sau în scris, dacă nu chiar  un protest, legal și oficial… de făcut ceva să facă alții, nu voi, nu-i așa?

P.S. 2 Oare cartierul o putea face duș diseară? Sau pentru asta trebuie să dăm telefon la Sanepid?

Ochișorii lui, de un albastru ireal, sunt la fel de frumoși ca în fotografia de pe blogul în care Isabela i-a scris povestea cu sufletul…

I s-a luminat privirea când a văzut Moș Crăciunul de ciocolată și jucăriile. Nu știe ce înseamnă limfom malign non-Hodkin ori tumoră malignă la plămâni. Dar ea, Ana, știe. Pe chipul ei frumos nefericirea și-a lăsat semnul: o neliniște tulburată în privire, pânza fină a ridurilor de sub ochii atât de plânși…

Am întrebat-o pe Ana: “Cum e?”… Mi-a răspuns că analizele au ieșit bine. Are nevoie în continuare de îngrijire: de hrană bună, de fructe, de vitamine, de medicamente. Am întrebat-o dacă situația lor financiară e aceeași. Este. A descris-o Isabela pe blog, aici și aici. Acum vin o dată pe lună la București. Drumul costă. La fel și celelalte analize pe care Ovidiu le face acasă: 50 de lei pe săptămână, 200 pe lună. Plus drumul la București. Plus hrana și medicamentele pentru copilaș. Venitul lor a rămas tot 700 de lei.

I-am dat cadourile de la sora mea: jucării, hăinuțe, Immunocal. Din partea mea o pungă cu fructe și dulciuri. Mi-aș fi dorit să-i fi putut da mai mult. Dar nu știu cum se face că în România în care trăim oamenii obișnuiți o duc tot mai greu de la o lună la alta, în timp ce “băieții deștepți” învârt miliardele.

Nerăbdător să ajungă acasă, Ovidiu o trăgea de mână: “Hai, mami, pleacă autocarul!” L-am convins să mai aștepte puțin, cât să fac două fotografii, să le vadă și sora mea, de departe. Apoi ne-am îmbrățișat și ei au urcat în mașină.

Am plecat și eu. Și tot drumul m-am gândit la o pagină facebook cu numele Ajutor Umanitar, pe care au dat „Like” peste 600 de români. Săptămâna trecută am postat pe acea pagină link-urile la blogul Isabelei pe care poate fi citită povestea tristă a lui Ovidiu, anunțând că mă voi întâlni cu el și mămica lui, și că dacă mai există cineva care vrea să-i dăruiască un ceva, oricât de mic, să lase un mesaj pentru a putea stabili ce și cum. Și m-am gândit că dacă măcar jumătate din 600 de români ar fi donat 5 lei (adică 1 euro), s-ar fi putut strânge 300 de euro, adică aproape 1500 de lei, și m-am gândit ce bucurie ar fi trăit această mămică dacă i-aș fi putut înmâna atâția bani – venitul lor pe două luni de zile – din partea celor care au dat click pe facebook pe o pagină umanitară…

Dar realitatea nu e alta decât cea care este! Nici măcar unul din 600 de români n-a lăsat un semn că ar dori să ajute un suflețel nefericit! Și atunci n-am putut să nu mă întreb ce resorturi interioare îi fac pe români să intre în frenezia click-uitului pe aplicația Cauze, în spațiul virtual, fără a face acest gest și în viața reală? Sunt pline rețelele de socializare de “activiști” în mișcare browniană, energetici, vocali, anunțând la fiecare oră câte o nouă “cauză” pe care să dea lumea “click”… De i-ai lua în serios te-ai întreba, cu admirație, dacă pentru ei ziua n-are tot 24 de ore. Dar, din păcate pentru cauze, acest tip de “activism” românesc e o uriașă butaforie, un decor perfect pentru a ascunde o teribilă lipsă de profunzime, de simțire, uneori chiar de gândire, și un trist gol interior. Există încă, din fericire, o minoritate frumoasă, minoritatea lui Isabela și Lia, minoritatea prea puținelor organizații nonguvernamentale care chiar activează pentru o cauză, nu doar folosesc ong-ul pentru a toca bani europeni. Dar soarta României e hotărâtă de majoritatea românilor. Cei care trăiesc “on the thin ice of modern life” (cât de actual rămâne The Wall…) Cei care trăiesc într-un individualism feroce și o nesinceritate de sine totală (poate că proverbele poporului român sunt singurul moment de sinceritate al acestuia…) Majoritatea românească trăiește așa cum obișnuiește, așa cum știe, așa cum poate: cu capul plecat, cu gândul la capra vecinului, cu privirea alunecând, pe furiș, de jur împrejur, să mai prindă vreo pleașcă, trăiește alunecos, trăiește în minciună și ipocrizie, având alergie la solidaritate, la valoare, la principii, la generozitate… Deși nu obosește să laude virtuțile mărețului popor român și ale României, plai de dor…

România rămâne o țară a majorității incapabile să creeze, să clădească, să păstreze, o țară a majorității care atunci când nu-și ignoră valorile le neagă, le disprețuiește ori le urăște, o țară a unei majorități incapabile de solidaritate întru o cauză sau pentru o viață…

România lui Click pe Cauze. Suntem și noi la vârf într-un top!

P.S. Cred că lucrul cel mai nimerit pe care “cei 600” l-ar putea face dacă ar privi realitatea în ochi ar fi să dea “unlike” paginii pe care e greu de înțeles de ce au dat “like”.