Putem ajuta trei copii săraci să nu rămână fără curent electric?

februarie 16, 2016

Ștefănel, frățiorul și surioara lui, împreună cu părinții lor, vor rămâne fără curent începând de săptămâna viitoare dacă nu plătesc până joi, 18.02.2016, suma de 560 lei, restanță la curentul electric. 

Ștefănel, acum în vârstă de șapte ani, a fost operat de cancer prima dată la șase luni. A trecut prin tot infernul post-operator. Micuța lui viață a fost petrecută mai mult prin spitale. Mai are un frățior mai mare, Adi, în vârstă de nouă ani, și o surioară de doi ani, Maria. Tatăl lor muncește cu ziua, ceea ce îi ajută să supraviețuiască la limită, dar iarna nu găsește de lucru aproape deloc. De aici și momentul de criză în care au ajuns: n-au putut plăti factura de curent de 560 lei, pentru a doua oară în acești ultimi ani triști ai vieții lor, urmând a fi deconectați dacă nu achită datoria până joi, 18.02.2016. Dacă nu vor putea plăti factura și vor fi deconectați, taxa de reconectare va fi 150 lei. Acești oameni trăiesc de pe o zi pe alta mai ales iarna, și numai cine n-a trăit de pe o zi pe alta ar putea avea dificultăți să înțeleagă. Trebuie să aleagă între a plăti curentul, sau impozitul pe casă, și a le cumpăra copiilor hrana cea de toate zilele (iar Ștefănel are nevoie în mod special de alimentație sănătoasă, fructe, legume, un regim anume, pe care îl urmează încă de când a fost operat). Casa lor este formată din trei camere, din care doar una locuibilă, în care stau toți cei cinci membri ai familiei: părinții și cei trei copii. Este și singura pe care o pot încălzi, la limită, cât să nu înghețe, pentru că și lemnele costă.

Le putem întinde o mână de ajutor? Din puținul nostru, le putem dărui puțin?

Dacă există printre cei care vor citi acest apel persoane care le-ar putea plăti curentul direct, mai jos sunt detaliile facturii, împreună cu cele ale contului bancar în care se pot trimite donații pentru acești trei copii. Oricât de puțin, pentru ei ar putea însemna atât de mult! Și poate după plata facturii de curent le-ar mai rămâne ceva care să-i ajute și pe acești trei copii să aibă un Paște Fericit!

Vă mulțumim! Dumnezeu să vă întoarcă binele făcut!

Daca puteți să-i ajutați :

FACTURĂ CURENT în valoare de 560 lei

ID factură curent 699485442

Cod Eneltel 220399944

Cod client 101658250

Abonat Ciocoi George

CONT BANCAR

Cont bancar: RO30BTRL01201201T23974xx

Cod Swift BTRLR022

Banca Transilvania, Agenția Călărași

Titular : Ciocoi Alexandra

Puteți lua legătura cu Alexandra aici:

Alexandra Ciocoi – Telefon 0727-205695

Adresa: Comuna Independența, Str Răsăritului nr 71, jud Călărași

Dacă doriți să-i citiți povestea lui Ștefănel, cu mai multe detalii și imagini, iată câteva link-uri :

https://isabellelorelai.wordpress.com/2009/11/08/doamna-asta-nu-e-raceala-asta-e-cancer-stefanel-unul-din-trei

(contul in lei de pe blogul Isabelei nu mai e valabil, postarea fiind din 2009 – contul curent e cel de mai sus, de pe această pagină)

https://romaniaverde.wordpress.com/2011/11/17/ajutati-l-pe-stefanel

https://romaniaverde.wordpress.com/au-nevoie-de-ajutor

Stefanel

Ștefănel, în spital pentru ședințele de chimioterapie

Stefanel si Alexandra

Ștefănel și Alexandra, mama lui, în spital

Stefanel si Alexandra, noiembrie 2011

Ștefănel, acum trei ani, la spital pentru controlul pe care trebuie să-l facă din șase în șase luni

George – un suflet nefericit

mai 8, 2013

I-am aflat nenorocirea cu puțin înainte de Florii, când sufletele se pregătesc pentru Sărbătoarea Sfântă a Învierii lui Iisus. Pentru George, adolescentul de 16 ani, și Aurora, mama lui, de șase ani nu mai există sărbătoare. Doar disperare și durere, într-o viață trăită pe paturi de spital. 

Termenii medicali sunt seci, aspri, fără viață. Operat de ocluzie intestinală, complicații post-operatorii, din nou operație, intestinele perforate, necroză extinsă, intestine scurtate cu un metru, intrare in stop cardiorespirator, resuscitare minute în șir, intrare în comă, după cinci zile iarăși operație, peritonită, aproape septicemie, colonul scos din funcție, anus contra naturii, comă profundă timp de două luni (abia după două luni a deschis ochișorii), reanimare timp de 6 luni, durere, disperare… 

„Acum are 16 ani. În loc să se distreze ca alți adolescenți de vârsta lui, George își petrece viața în pat, iar când este pus în scaunul cu rotile plânge de durere. Aude tot, dar nu poate răspunde, nu vorbește, nu e în stare să arate ce vrea, nu știu nici dacă vede, pentru că nu urmărește cu privirea. Știu însă că înțelege, se bucură dacă-i spun povești, i se luminează chipul când îi vorbesc. Are dureri îngrozitoare și nu știu cum să-l ajut, ce să-i dau… Face tratament încontinuu, chiar dacă medicii mi-au spus să nu mai cheltuiesc banii pe medicamente, dar nici nu mă gândesc să renunț, mergem cu Dumnezeu înainte!” 

Dacă m-a zguduit ceva mai mult decât situația medicală cumplită în care se află acest copil, acel ceva a fost gândul că doar trupul i-ar putea fi inert, iar înăuntru, prizonier în carne, sufletul lui nefericit își strigă, mut, disperarea! „Știu însă că înțelege, se bucură dacă-i spun povești, i se luminează chipul când îi vorbesc. Are dureri îngrozitoare și nu știu cum să-l ajut, ce să-i dau…” Mama lui simte, mama lui știe, numai ea, mama… legată cu fire nevăzute de fiecare părticică a ființei căreia i-a dat viață… mama știe că puiul ei înțelege, că se bucură dacă-i spune povești, că i se luminează chipul când îi aude glasul… Și mama continuă lupta, chiar dacă i s-a spus să renunțe, continuă cu putere, cu disperare, dar mai ales cu dragoste, și această putere, și această dragoste, și șansa acestui copil la viață merită sprijinul celor ce și-au păstrat omenia în suflet! 

Drama lui George, copilașul de 10 ani a cărui viață a fost distrusă după o operație de ocluzie intestinală cu șase ani în urmă, a ajuns până la noi datorită revistei „Femeia de azi„, care a lansat un apel pentru a-l ajuta pe George. Într-o lume din ce în ce mai tristă, mai urâtă, mai plină de nefericire, încă mai sunt Oameni care să nu întoarcă privirea, indiferenți la ceea ce nu-i afectează direct! Mi-aș dori ca acest mesaj să ajungă la ei, iar ei să-l trimită mai departe! Zilnic circulă sute de pps-uri pe mail, zilnic se dau mii de click-uri pe Causes fără ca prin asta viața unui singur om să primească sprijinul de care are nevoie cu disperare! Un pas real, în viața reală, înseamnă o donație oricât de mică pentru o ființă pe care viața a lovit-o fără milă, fără sens. Am multiplicat articolul și l-am trimis înspre familia și prietenii mei. Vom trimite bani, atât cât va putea fiecare, înspre acest copil nefericit. Dar George are nevoie de mai mulți prieteni! Au fost consemnate întoarceri din comă miraculoase, în situații în care nici un medic n-ar mai fi crezut posibil acest lucru. Dacă, DACĂ acest copilaș are o șansă de a se reîntoarce la viață, de a-și vedea din nou mama, verdele copacilor, cerul verii? Dacă acest adolescent chinuit are o șansă să revină la o viață normală, iar ea se află în mâinile Oamenilor buni care i-ar putea veni în ajutor? 

„George ar avea nevoie de transplant de intestin în Franța, dar operația nu se poate face până nu-și revine neurologic. A făcut tomografii, RMN, face tratament neurologic, dar, nemaiavând intestine, absoarbe prea puțin din conținutul pastilelor. Medicamentele îi sunt aduse din străinătate, nu sunt decontate și costă mult, are nevoie de scutece, de acele pungi speciale de unică folosință, imposibil de acoperit dat fiind că singurul câștig este, pe lângă alocația lui, salariul meu de îngrijire copil cu probleme. Are nevoie de investigații amănunțite și de proceduri de recuperare scumpe, pe care nu ni le permitem, mai ales că ar trebui să ne deplasăm și să ne cazăm în diverse orașe din țară, iar toate acestea costă. Cine poate să ne ajute, vă rog să o facă! Nu-mi doresc decât să nu-mi pierd copilul!” 

                                                                                                                 Aurora Dumitrescu, mama lui George

SĂ-L AJUTĂM PE GEORGE! 

Donații se pot face în contul de mai jos: 

Banca Transilvania 

RO54BTRL04301201H82917XX

Titular: Aurora Dumitrescu

 

George Dumitrescu, baietelul care are nevoie de ajutor

MULȚUMIM REDACȚIEI REVISTEI „FEMEIA DE AZI” PENTRU SPRIJINUL DAT LUI GEORGE! 

UPDATE 9 MAI

Am scris redacției revistei Femeia de Azi, au răspuns imediat mesajului și m-au ajutat să intru în legătură cu mama lui George. Am vorbit cu ea la telefon, plângea de emoție povestindu-mi despre copilul ei… Am trimis o mică donație în contul specificat în articolul din revistă și preluat pe blog, și am contactat o asociație umanitară pentru a vedea ce soluții ar putea exista pentru tratament neurologic în străinătate. Aici, la noi, i s-a spus mamei, imediat după operație, că George va mai trăi 2-3 zile. Au trecut șase ani și trăiește! prin dragostea și lupta mamei lui, și prin ajutoarele primite de la oameni buni. Și, ce e mai cutremurător, aude și înțelege când i se vorbește, zâmbește când i se spune o poveste hazlie, sau când mama lui îi aduce flori din grădină și i le pune lângă obraz, să le miroasă… 

Dacă un medic neurolog citește această pagină și ar dori să ne ajute cu un sfat, cu un consult, iată diagnosticul lui George (dictat de mama lui la telefon):

tetrapareză spastică post stop cardiorespirator 
regres neuropsihomotor sever 
sindrom de malabsorbție din intestin scurt chirurgical
ileostomie

Și cel mai mic gest poate fi de ajutor! Mulțumim! 

UPDATE 18 mai

Printr-un om cu suflet frumos am putut intra în legătură cu un medic specialist în neurologie pediatrică de la Spitalul Obregia, care a acceptat să-l consulte din nou pe George, și să căutăm împreună o șansă pentru el! Până atunci continuăm să căutăm donații pentru el, în speranța că vom reuși să strângem o sumă de bani care să-i permită să efectueze terapia hiperbară (camera cu oxigen) la Constanța. Pe lângă costul propriu zis al terapiei (în jur de 100 de euro pe oră), e nevoie de bani pentru cazare și hrană pe durata terapiei, pentru George și mama sa. Orice sumă, oricât de mică, e binevenită! 

UPDATE 20 mai 

Un medic psiholog care i-a cunoscut pe amandoi, copilul și mama lui, le-a scris povestea tristă pe blogul personal (un blog deosebit de frumos). O puteți citi aici

http://ecati-psihoterapie.blogspot.ro/2011/04/o-poveste-trista-si-ne-rugam-pentru-un.html

UPDATE 22 mai

Au venit prin mail câteva imagini ale lui George. Am plâns privindu-le. Realitatea vieții acestui copil nefericit este cumplită. Și va continua să fie astfel dacă nu va primi ajutorul celor mai norocoși decât el.  Unii vor alege, poate, să întoarcă privirea și să uite că o astfel de dramă există. Dar cine va simți durere și compasiune pentru acest copil, și dorința de a-l ajuta, oricât de puțin, în orice fel, ne poate contacta lăsând un comentariu pe blog, ori trimițându-i o donație prin contul specificat mai sus. 

George a fost, timp de 10 ani, un copil obișnuit. Normal. Sănătos, plin de viață, bucurându-se de copilăria lui și dăruindu-i mamei sale bucuria de a-l vedea crescând. Până în ziua în care o durere de burtică l-a dus într-un spital. În acea zi i s-a răpit dreptul de a trăi asemenea oricărui copil obișnuit, iar mamei sale  dreptul de a se bucura de copilul ei, unul singur într-o viață. Și totuși, această femeie nu l-a abandonat, și nici n-a încetat să spere, oricât de irațională ar fi speranța. Mi-a spus la telefon: „Îl voi purta în brațe toată viața, îl voi îngriji toată viața, dar ce-mi doresc cu disperare e ca măcar să poată vorbi, să-mi poată spune ce-l doare și ce-și dorește, să-l pot ajuta!” 

Atât mai vrea această mamă lovită de soartă. Pentru asta luptă: să poată avea șansa la tratamente de recuperare care să-i ajute copilul să-și exprime durerile și nevoile, dinăuntrul trupului în care a rămas prizonier un suflet nefericit. 

George - 1

George - 2

George - 3

21 Decembrie 1989. România se ridică!

decembrie 21, 2012

21 decembrie 1989. Este rândul orașelor Lugoj, Arad, Cluj, Brașov, București să se ridice și să ceară libertate! Și, din nefericire, este rândul altor români curajoși să plătească tribut de sânge și disperare pentru cauza Libertății! În Cluj, în jurul orei 15,30, un grup de prieteni îi înfruntă pe soldații armatei, toți cei din acest grup sunt tineri și curajoși: Lucian Matiș, Călin Nemeș, Gavrilă Ladiu, Mircea Miclea, și unul dintre ei, Călin Nemeș, face un pas înainte, își deschide jacheta și le strigă soldaților: “Trageți! Am o singură inimă!” Și ei trag. La ordinul ofițerului, soldații trag în oameni care nu făcuseră nimic decât să ceară Libertate! Călin Nemeș, prietenul lui Lucian Matiș și alți câțiva dintre ei cad sub gloanțele ucigașe ale soldaților care ar fi trebuit să-și apere poporul, nu să tragă în el! Fotografii făcute de o persoană necunoscută arată scena masacrului: trupurile zăcând pe pământ și soldații victorioși în picioare, alături de ele.  

21 decembrie 1989, Cluj – Calin Nemes ii infrunta pe soldati cerandu-le sa traga intr-un om neinarmat

Gavrila Ladiu infruntand soldatii in Piata Libertatii Cluj, 21 dec 1989

21 decembrie 1989, Cluj – Piata Libertatii dupa ce armata a tras in oamenii care cereau Libertate

Lucian Matis - impuscat in inima in Cluj, in Piata Libertatii, 21 decembrie ora 15,45, de catre soldati   Dorinel Jurja, 22 ani, impuscat in cap si inima in Piata Libertatii Cluj, 21 decembrie 1989   Iosif Tamas, 20 ani, impuscat in cap in Piata Libertatii Cluj, 21 decembrie 1989   Corina Misan, 21 ani, impuscata in piept pe Strada Motilor Cluj, 21 decembrie 1989

În orele ce vor veni, bucureștenii vor învăța să lupte la rândul lor, așa cum o făcuseră frații lor români în Timișoara, Cluj și celelalte orașe, și vor plăti și ei un preț teribil pentru curajul lor! Povestea marii adunări populare pe care Ceaușescu a convocat-o pentru a vorbi bucureștenilor despre huliganii din Timișoara, mitingul în care s-a aprins scânteia revoltei, povestea Baricadei de la Inter, ridicată de oameni curajoși în fața forțelor de represiune, între ei Romeo Raicu, Radu Silaghi, Dumitru Dinca, Dan Iosif, povestea tinerilor uciși în fața Sălii Dalles și a Hotelului Intercontinental pentru vina de a fi îndrăznit să îngenuncheze și să se roage pentru Timișoara și să scandeze numele Libertății, ca Mihai Gâtlan, Ruxandra Mihaela Marcu, Vinerian Rădoi, Adrian Don, Mioara Luiza Mirea… vieți pierdute pentru că oamenii refuzau să mai trăiască în dictatură… toate aceste povești de curaj și glorie, de lacrimi și durere, toate sunt acum cunoscute… 

Mihai Gatlan, 19 ani, impuscat in zona Inter-Sala Dalles in Bucuresti, 21 decembrie 1989   Vinerian Radoi, 22 ani, impuscat in cap si umar in fata Salii Dalles in Bucuresti, 21 decembrie 1989   Adrian Don, 25 ani, din Arad, impuscat in gat langa Spitalul Coltea in Bucuresti, 21 decembrie 1989   Antonia Adjanin, 21 ani, impuscata in Piata Victoriei Bucuresti, 22 decembrie 1989

         Ruxandra Mihaela Marcu, ucisa de un tab care a intrat in plin in demonstrantii din fata Salii Dalles in Bucuresti, 21 decembrie 1989    Mioara Luiza Mirea, impuscata in strada in timp ce cerea Libertate - Bucuresti, 21 decembrie 1989

Bucuresti 21 decembrie 1989, Bd Magheru - 2

Bucuresti 21 decembrie 1989, Bd Magheru

Bucurestenii fata in fata cu fortele de represiune ale lui Ceausescu - Bd Magheru Sala Dalles, Bucuresti 21 decembrie 1989

Romani ucisi din ordinele dictatorului Ceausescu in decembrie 1989

Dictatorul Nicolae Ceausescu

 

 

20 decembrie 1989. Ziua Libertății!

decembrie 20, 2012

20 decembrie 1989: ziua în care Timișoara a devenit oraș liber! Dimineață muncitorii și-au părăsit locurile de muncă și, împreună cu alte zeci de mii de timișoreni, au pornit în coloane prin oraș, până au ajuns în centru. La ora prânzului, peste o sută de mii de oameni se aflau în Piața Operei din Timișoara, față în față cu linia de soldați care înconjura Opera. În jurul orei 13,30 echilibrul a fost rupt de către un bărbat care a făcut un pas înainte, și-a deschis jacheta și i-a cerut ofițerului de armată să tragă sau să se dea înapoi. “Armele voastre sunt plătite de poporul meu”, i-a strigat el ofițerului. “Gloanțele din armele voastre sunt plătite de poporul meu, ca și postavul uniformei pe care o porți. Acești oameni vor Libertate, și pentru asta ați tras în ei în ultimele zile! Trageți și în noi, acum, sau dați-vă înapoi și lăsați-ne să trecem!” a spus Claudiu Iordache în timp ce continua să facă pași înainte, urmat de oamenii din jurul său. Și în acel moment de tensiune soldații au ezitat, apoi au rupt linia și au început să se retragă, iar timișorenii au avansat spre Operă. La început aproximativ douăzeci dintre ei au reușit să pătrundă în clădire, găsind rapid drumul spre balconul în care, cu o zi în urmă, fusese instalată o stație de amplificare, prin care Constantin Dăscălescu, prim-ministrul lui Ceaușescu, intenționa să se adreseze timișorenilor pentru a le vorbi despre huliganii care devastează orașul. De acolo, din acel balcon, cei care au pătruns în Operă le-au vorbit zecilor de mii de oameni din Piața Operei, dezvăluindu-și numele și profesiile și cerând Libertatea pe care cu toții o doreau! Lorin Fortuna, Ioan Chiş, Claudiu Iordache, Nicolae Bădilescu au vorbit timișorenilor, apoi au continuat alții. În Balconul Operei s-a format un Comitet: primul partid liber, anti-totalitar, purtând numele Frontul Democratic Român. 

Frontul Democratic Român a scris primul document al Revoluției Române, manifestul intitulat: “A căzut tirania!”, apoi prima platformă-program, un document politic ce prezenta revendicările timișorenilor: demiterea lui Ceaușescu, restituirea către familii a celor morți, eliberarea celor arestați, declararea Timișoarei drept primul oraș liber de comunism, alegeri libere în România. FDR a făcut apel la întreprinderile și instituțiile din Timișoara să-și trimită reprezentanții în Balcon, astfel încât să poată adera la Comitetul format. Apoi Frontul Democratic Român a făcut apel ca Timișoara să intre în grevă generală.  

Primele discursuri libere din Balconul Operei, Timișoara, 20 decembrie 1989:  

http://mariusmioc.wordpress.com/2008/08/24/timisoara-20-decembrie-1989-primele-cuvintari-din-balconul-operei

(transcrierea inregistrarii) 

http://www.trilulilu.ro/muzica-diverse/timisoara-20-dec-1989-primele-cuvintari-din-balcon

(inregistrarea audio)

Revoluția din Timișoara în înregistrări audio-video – un serial realizat de Marius Mioc  

În același timp, la sediul județean al partidului comunist avea loc un eveniment similar: zecile de mii de oameni care mărșăluiseră spre sediul partidului comunist din Timișoara luaseră clădirea cu asalt și-și găsiseră la rândul lor drumul spre Balcon, la fel cum se întâmplase în Piața Operei. Spre seară, târziu, cele două balcoane aveau să se unească, demonstranții din Balconul județenei de partid venind spre cei din Balconul Operei. În Piața Operei au fost aprinse focuri pe timpul nopții, pentru a-i ajuta pe oameni să reziste unei nopți în stradă. A fost o zi în care nimeni nu și-a putut imagina ce se va întâmpla, cu atât mai mult cu cât în această zi de 20 decembrie dictatorul Ceaușescu transmisese un mesaj televizat în care lăuda armata pentru că-și făcuse datoria, și promitea o represiune și mai dură în următoarele zile. 

20 decembrie 1989, Piata Operei Timisoara - 1

20 decembrie 1989, Piata Operei Timisoara - 2

20 decembrie 1989, Piata Operei Timisoara - 3

20 Decembrie 1989, Balconul Operei Timisoara - 1

20 Decembrie 1989, Balconul Operei Timisoara - 2

20 Decembrie 1989, Balconul Operei Timisoara - 3

20 Decembrie 1989, Balconul Operei Timisoara - 4

A cazut tirania - Manifestul Frontului Democratic Roman, 20 decembrie 1989, Timisoara

19 decembrie, Timișoara. Sfârșitul servituții.

decembrie 19, 2012

19 Decembrie 1989. Dimineața, când ajung la locurile lor de muncă, oamenii Timișoarei își află poveștile. Tatăl cuiva nu s-a întors acasă din 17 decembrie. Soția altcuiva nu s-a întors din 18 decembrie. Timp de două zile timișorenii și-au numărat dispăruții. Veștile se răspândesc fulgerător în întreg orașul. În aceste zile timișorenii nu vorbesc despre nimic altceva decât despre cei dispăruți. Știu că o ființă dragă a fost văzută ultima oară în încleștarea din Calea Girocului sau în masacrul de pe Podul Decebal. Se aude că ar fi fost arestat cineva care-i semăna – sau mai rău, că altcineva care-i semăna ar fi fost ucis lângă Catedrală de către rafale pornite din armele forțelor de represiune. Timișorenii aud aceste vești, își împărtășesc poveștile și spaimele, și mai mult decât atât, furia, care continuă să crească.

Este ziua în care faimosul general de armată Gușă, sosind la fabrica Elba pentru a le spune muncitorilor că partidul apără socialismul de huligani, este huiduit de muncitori, într-un gest fără precedent! Muncitorii din Elba îi cer generalului Gușă, un reprezentant al puterii dictatoriale în acel moment, să le dea înapoi arestații și morții. Ei au oprit lucrul încă de dimineață, și-i spun generalului că vor intra în grevă până când solicitările le vor fi împlinite.

19 decembrie 1989 este ziua în care generalul Gușă, unul dintre responsabilii pentru masacrul din Timișoara din zilele de 17 și 18 decembrie 1989, este înfruntat de muncitorii din Elba, care îi cer să plece. Generalul Gușă pleacă și-l sună pe Ceaușescu, raportându-i: “Situația este aceasta: nu sunt huligani în Timișoara, sunt muncitorii!” Din nefericire, nici măcar în acest moment dictatorul nu admite că este sfârșitul regimului său de teroare. Va continua în paranoia de a apăra socialismul trăgând în propriul său popor, timp de încă trei zile…  

Timisoara Decembrie 1989

18 decembrie 1989, Timișoara. Oroarea.

decembrie 18, 2012

Decembrie 18, 1989. În Timișoara românii continuă să plătească jertfă de sânge, împușcați de forțele de represiune. Mii de timișoreni sunt arestați și bătuți cu sălbăticie de către forțele de miliție și securitate. 

Leia Sorinel Daniel - impuscat in cap pe scarile Catedralei, in  Timisoara   Remus Tasala, 23 de ani, ranit in Piata 700 Timisoara, 17 dec 1989, impuscat in cap in Spitalul Timisoara in noaptea urmatoare   Valentin Aparaschivei, 45 de ani, impuscat in piept pe Strada Girocului Timisoara, 18 decembrie 1989   Alexandru Grama, internat cu rani usoare, impuscat mortal in Spitalul Judetean Timisoara, 17 dec 1989

Partidul comunist român își trimite oficialii în fabrici și la locurile de muncă ale oamenilor, pentru a justifica represiunea, explicând că Timișoara a fost atacată de huligani și iredentiști, inamici ai socialismului glorios pe care partidul îl construiește pentru binele oamenilor. Zeci de mii de muncitori ascultă minciunile reprezentanților dictatorului, dar în mințile și sufletele lor cu toții știu Adevărul. Știu că acolo, în stradă, au fost copiii lor, părinții lor, soțiile și soții lor, cei care au fost bătuți, împușcați, omorâți, pentru singura vină de a fi strigat Libertate! În Institutul de Proiectări Timișoara, un român se ridică în picioare în timp ce directorul vorbește despre huligani și, cu un gest care-i împietrește pe colegii săi, îl întrerupe pe director și spune: “Nu este adevărat! E o minciună!” Directorul institutului, după un moment de șoc, îl numește trădător. Și în timp ce directorul rostește aceste cuvinte, afară se aude țăcănitul focului de armă automată și Claudiu Iordache vorbește din nou, arătând cu degetul spre fereastră: “Iată adevărul! Acolo, în stradă, nu sunt huligani, ci români care cer libertate! Și dacă puterea ar fi vrut să comunice cu ei, s-ar fi putut găsi o cale de dialog, dar disprețul ei pentru oameni a făcut-o să ordone foc și să ucidă! Nu în huligani trag acum forțele de represiune, ci în poporul Timișoarei!

În ziua de 18 decembrie 1989, Timișoara s-a retras în adăposturile sale pentru a-și îngriji rănile și a-și număra dispăruții și morții. Afară s-au auzit focuri de armă, în diferite zone ale orașului, întreaga zi. Dar ce era mai rău încă nu venise: ceva ce avea să depășească în oroare chiar și acțiunile sângeroase din ultimele două zile.

La ordinul direct al Elenei Ceaușescu, în noaptea de 18 spre 19 decembrie 1989, ofițeri ai Securității sosesc la Spitalul Județean Timișoara și cer să le fie date trupurile celor morți. Doctorii, paralizați de teamă, nu îndrăznesc să se opună. Ofițerii de Securitate iau 44 de trupuri, ale celor care fuseseră uciși în ultimele două zile, le încarcă într-un camion frigorific și pleacă…

44 de trupuri ale eroilor Timișoarei sunt duse la București, la crematoriul Cenușa, unde sunt aruncate în foc și arse. În noaptea de 18 spre 19 decembrie 1989 crematoriul funcționează fără oprire. Iar în dimineața zilei de 19 decembrie, cenușa Martirilor Timișoarei e dusă într-un loc părăsit de lângă București și aruncată într-o gură de canal.

A fost dovada supremă a josniciei celor doi dictatori, Nicolae și Elena Ceaușescu – ordinul lor criminal a fost înspăimântător, și a anunțat ceea ce s-ar fi putut întâmpla dacă istoria le-ar fi urmat la rândul ei ordinele: “Timișoara să fie rasă de pe suprafața pământului!” 

Rodica Luca - impuscata in Timisoara de soldati in termen de la UM 01024, arsa la crematoriul Cenusa   Maria Andrei, 25 ani, impuscata in cap pe Calea Lipovei Timisoara, 17 dec 1989 - arsa la Crematoriul Cenusa    Leontina Banciu - impuscata in Timisoara, in masacrul de la podul Decebal, arsa la crematoriul Cenusa    Margareta Caceu, 37 ani, impuscata in cap pe Podul Mihai Viteazul Timisoara, 17 dec 1989 - arsa la crematoriul Cenusa

Radian Belici, 23 ani, impuscat in cap in Piata 700 Timisoara, 17 decembrie 1989, ars la crematoriul Cenusa   Dumitru Garjoaba, 24 ani, ranit in 17 decembrie 1989 la Catedrala, omorat prin impuscare in Spitalul Timisoara in urmatoarea noapte, ars la crematoriul Cenusa   Mihai Apro, 31 ani, impuscat in plamani in Strada Girocului Timisoara, 17 decembrie 1989, ars la crematoriul Cenusa   Claudiu Ioan Varcus - impuscat in Timisoara, langa Catedrala, 17 decembrie

Iată chipurile cîtorva dintre Martirii Revoluției din Timișoara. Regimul criminal i-a numit “huligani, agenți străini, iredentiști, inamici ai socialismului glorios și ai partidului comunist român”. Au fost împușcați pe străzi, omorâți în spitale, arși în crematoriu, iar cenușa le-a fost aruncată într-un canal. Criminalii trăiesc și sunt bine. Nici până astăzi n-au plătit pentru crimele lor. 

Represiunea 

17 decembrie 1989, Timișoara. Represiunea.

decembrie 17, 2012

17 decembrie 1989. Dimineața Timișoara coboară din nou în stradă. Majoritatea liderilor încleștărilor din noaptea trecută fuseseră sălbatic bătuți ori arestați de către Miliție și Securitate, în razii ce măturaseră orașul întreaga noapte. Dar spre sfârșitul dimineții, sute de oameni se adună în jurul sediului județean al partidului comunist, pe Bulevardul 23 August. Scandând lozinci antiguvernamentale, un grup al celor mai aventuroși asaltează clădirea, și sub privirile înlemnite ale funcționarilor de partid, timișorenii smulg tablourile lui Ceaușescu de pe pereți, iau cărțile lui Ceaușescu de pe etajere și, împreună cu alte totemuri comuniste, le aruncă pe fereastră jos, în stradă. Afară, mulțimea întâmpină fiecare sfărâmare a unui simbol comunist cu aplauze și urale. Dar entuziasmul se transformă rapid în suferință, pentru că acesta este locul în care soldații își folosesc pentru prima dată baionetele împotriva oamenilor. Poveștile martorilor care au asistat sunt teribile: oameni străpunși cu baioneta în stomac, în spate, baionete tăind fețele oamenilor… o contraofensivă brutală din partea armatei care ar fi trebuit să-i apere pe oameni, nu să-i ucidă pentru singura vină de a fi vrut să fie liberi… Panică și furie. Cruzime și răzbunare. Simbolurile comuniste ale autorităților criminale făcute una cu pământul. Ceaușescu, în efigie, târât în noroi. Cărțile lui glorioase puse pe foc. Și apoi au apărut baricadele. Primele ciocniri. Lideri naturali iau conducerea coloanelor, îndreptându-le spre nervii Puterii. Nimic nu mai poate ține sub control orașul răzvrătit. Cartierele muncitorești fierb. Dictatura hărțuită cedează la fiecare pas. Sufletul înăbușit al libertății începe să respire. Tancurile trimise pe străzi sunt blocate de pieptul gol al timișoreanului de rând. Pentru prima dată în ultimii cincizeci de ani, undeva în România, la Timișoara, Dumnezeu trece de partea celor mulți. Nu și funcționarii lui, ce i-au baricadat pe dinăuntru bisericile.

Timișoara, 17 decembrie 1989. În fața Primăriei, un șir de militari, înarmați până în dinți, apără o linie invizibilă. Mii de oameni scandează: “Armata e cu noi!” Armata nu e cu ei. Armata și-a folosit armele împotriva oamenilor – și ce e mai rău încă n-a venit…

În București dictatorul Nicolae Ceaușescu strigă la Miniștrii Apărării și Internelor, numindu-i trădători pentru că nu au tras direct în oameni, așa cum ordonase. „Am ordonat ca forțele de securitate să fie înarmate, să tragă foc de avertisment și apoi demonstranții să fie împușcați în picioare. De ce nu s-a făcut asta?” Miniștrii dictatorului se scuză că nu s-au putut gândi să scoată armata în stradă cu muniție de război. Furia lui Ceaușescu crește: “V-am ordonat să trageți foc de avertisment, și apoi dacă nu se retrag să-I împușcați în picioare. Nu m-am gândit nici o clipă că veți folosi gloanțe oarbe. Cei care au pătruns în sediul județean al partidului comunist n-ar fi trebuit să iasa de acolo în viață! Ar fi trebuit să fie împușcați!

Și au fost… în Timișoara, doar câteva ore mai târziu… apoi în Cluj, Arad, Lugoj, Brașov, București…

În conferința telefonică de la prânz, Ceaușescu le spusese oficialilor trimiși în Timișoara: “Evenimente importante s-au întâmplat în Timișoara în ultimele două zile… S-au făcut greșeli, problemele ar fi trebuit rezolvate într-o oră sau două… Unitățile au fost trimise fără armament corespunzător, dar acum au primit muniție de război… Este stare de urgență… Oricine nu se supune somației am dat ordin să se tragă. Oamenii trebuie să fie somați, și dacă nu se supun ordinului trebuie să se tragă… Am dat ordinul să se tragă… Au mai făcut greșala de a întoarce și celălalt obraz… Umanismul nu înseamnă pactizare cu dușmanul. Umanismul înseamnă apărarea socialismului.”

Masacrul din Duminica Sângeroasă a Timișoarei a început la ora 17,30, când peste oraș se însera…

Alexandru Grama, internat cu rani usoare, impuscat mortal in Spitalul Judetean Timisoara, 17 dec 1989    Lungu Cristina, 2 ani - impuscata in inima, intre cei doi parinti, pe Calea Girocului, Timisoara, de soldati in termen de la UM 01024    Gabriela Monica Tako - impuscata in Timisoara, in zona Bd Republicii    Leia Sorinel Daniel - impuscat in cap pe scarile Catedralei, in  Timisoara

Margareta Caceu, 37 ani, impuscata in cap pe Podul Mihai Viteazul Timisoara, 17 dec 1989 - arsa la crematoriul Cenusa    Leontina Banciu - impuscata in Timisoara, in masacrul de la podul Decebal, arsa la crematoriul Cenusa  Maria Andrei, 25 ani, impuscata in cap pe Calea Lipovei Timisoara, 17 dec 1989 - arsa la Crematoriul Cenusa  Rodica Luca - impuscata in Timisoara de soldati in termen de la UM 01024, arsa la crematoriul Cenusa

Tovarășul Nicolae Ceaușescu:

„Am discutat aseară, am spus: luaţi măsuri, măsuri ferme … Dacă miliţia era înarmată trebuia să tragă … N-aţi executat ordinul dat, că am dat ordin în calitatea pe care o am de comandant suprem, ordin care este obligatoriu pentru toate unităţile … Trebuia să-i omoare pe huligani…”

„Voi da ordin ca imediat să se primească, acum, armamentul; toţi să fie înarmaţi şi să se aplice ordinul … Să lichidăm repede ce este la Timişoara, să punem trupele în stare de luptă … şi oriunde se încearcă vreo acţiune, lichidată radical, fără nici o discuţie. Vom lupta până la ultimul… Totul să se apere cu arma în mână. Toţi trebuie să ştie că suntem în stare de război!”

” …Acum am trimis şi sunt la Timişoara toţi comandanţii. Am discutat acum câteva minute cu tovarăşul Coman care a sosit la Timişoara cu trupe, şi au primit muniţie de război. Oricine nu se supune la somaţie… am dat ordin să se tragă… Începând de azi … unităţile vor purta armament de luptă, inclusiv gloanţe … Umanismul nu înseamnă pactizare cu duşmanul! Umanismul înseamnă apărarea integrităţii socialismului… Toate unităţile sunt în alarmă şi în această situaţie au armament de luptă în dotare… Dacă s-a înţeles bine? Întreb şi la Timişoara, să răspundă primul secretar care are şi funcţia de comandant. Şi tovarăşul Coman…”

Ion Coman: „Vă raportez, tovarăşe Nicolae Ceauşescu, capătul a trei coloane intră în Timişoara, vor fi dirijate spre centru, am ordonat să se tragă foc. Suntem gata să îndeplinim ordinul dumneavoastră.”

17 decembrie 1989, Bucureşti, stenograma şedinţei CPEx şi a Teleconferinţei ţinută de dictatorul Nicolae Ceauşescu

Represiunea 

Timisoara, 1989 Decembrie

16 decembrie 1989, Timișoara

decembrie 16, 2012

A început.

16 decembrie 1989, Timișoara. Sutele de oameni care se adunaseră în jurul casei Pastorului Tokes refuză să plece chiar și după ce primarul orașului îndeplinește câteva din promisiunile pe care le făcuse Pastorului. Îndemnați de bagheta invizibilă a solidarității, oamenii Timișoarei pășeșsc pe drumul ce duce spre Libertate. La ora 17 în după amiaza lui 16 decembrie 1989, Laslo Tokes este deja istorie, și în timp ce, de la fereastra sa, le cere timișorenilor să plece, pentru ca prezența lor să nu fie văzută ca o demonstrație anticomunistă, timișorenii pleacă, dar numai un pas mai departe, pe Bulevardul 6 Martie, unde opresc tramvaiele. Sute de oameni coboară din tramvaiele blocate și se alătură demonstranților. Acolo, pe acea stradă, există o tensiune incredibilă în aer și o senzație a puterii pe care aproape poți s-o atingi… o bucurie imensă în ochii oamenilor, amestecată cu teama de ce-ar putea să urmeze. Dar deasupra a orice altceva, ei sărbătoreau prilejul de a spune în sfârșit puterii: “Duceți-vă la naiba! Ne-am săturat!” Era ca și cum gustau vinul libertății și nu le mai păsa de consecințe.

Acolo, atunci, între ora șase și șapte după-amiază, a pornit totul. Cu nehotărâre la început, devenind rapid un torent de neoprit. Teama s-a risipit, pe măsură ce mișcarea mulțimii devenea din ce în ce mai puternică… și atunci au auzit cuvântul, tare și limpede pentru prima dată în viața lor: Li-ber-ta-te! Li-ber-ta-te! Li-ber-ta-te! Li-ber-ta-te!… un cuvânt tulburător, dulce și puternic… și atât de prețios… Curând a răsunat cântecul, un cântec ce fusese interzis de dictatură: Deșteaptă-te, Române! Cântecul deșteptării, cântecul Revoluției!… Și câteva minute mai târziu, inimaginabilul: Jos Ceaușescu!

Nu mai era cale de întoarcere. Așa încât atunci când au apărut trupele de miliție, oamenii li s-au împotrivit. Cu mâinile goale. La atacul scutierilor oamenii au răspuns cu pietre. Dar au sosit trupe întărite de miliție și au început să-i lovească pe oameni cu bastoane de cauciuc, și curând mulțimea a fost împrăștiată iar oamenii au început să fugă… în același timp, însă, au început să se formeze alte grupuri – timișorenii auziseră zgomotele ciocnirilor și coborâseră din apartamentele lor în stradă, unde s-au trezit prinși în bătălie. În zona Circumvalațiunii se formase un alt grup mare și strigau: Jos cu Ceaușescu! și Libertate!… și în timp ce mulțimea începuse să se deplaseze înspre centrul orașului, scandând: Români, veniți cu noi! au fost atacați de soldați și de miliție, care au început să-i lovească puternic. Ce puțin zece camioane ale armatei fuseseră aduse în zonă, fiecare având peste cincizeci de soldați. Aceștia se revărsaseră pe străzi, înarmați cu bâte de lemn și cozi de târnăcop, și împreună cu milițienii îi arestau și băteau pe toți cei pe care puteau pune mâna, folosind gaze lacrimogene și tunuri cu apă, și lovind sălbatic oamenii care îndrăzniseră să-și strige dorința de Libertate!

În noaptea ce a urmat, timișorenii au învățat să atace, să se replieze, să revină, să aibă pierderi, să cânte, în coruri impresionante, imnurile religiei Libertății, să reziste, să sângereze, altfel spus, să se bată! E adevărat, armele de foc au tăcut în noaptea aceea în care puterea a utilizat doar bâtele și bastoanele… Au fost organizate razii uriașe, și odată cu ele făcute masive arestări. Pe pavajul parcajului miliției municipale, cei prinși au fost călcați în picioare, la penitenciarul orașului arestații politici au ajuns plini de sânge, incapabili să se miște…  

Se spune că mulțimile nu au un suflet, doar popoarele. La Timișoara mulțimile au purtat tot sufletul poporului român. Cartierele Timișoarei au devenit, pe rând, câmpul de bătaie al acelor contrarii ireconciliabile: libertate-obediență ori trecut-viitor ale acelui timp durabil al națiunilor, niciodată prea îngăduitor cu destinul României eterne. În Circumvalațiunii, pe Buziaș, Lipovei, în Giroc, coloane omenești incendiate de fervoare s-au scurs prin dreptul blocurilor-dormitoare, chemând la luptă: “Români, nu fiți lași!” Și românii, încă fără experiență, fără metodă, au ascultat, ieșind pe străzile întunecate unde știrile neverosimile ale confruntărilor vor forma curând un prim capitol în cronica ascunsă a represiunii…

Târziu, în noapte, timișorenii s-au retras la casele lor, mai puțin cei care fuseseră răniți și arestați. Dacă am putea privi din timpul nostru în al lor, am vedea că a fost o noapte albă în Timișoara… În noaptea de 16 spre 17 Decembrie 1989 Timișoara nu a dormit. A fost un moment incredibil, pentru care timișorenii au plătit atât de mult: ziua în care A Început, ziua în care oamenii Timișoarei și-au ridicat privirea către Lumina Libertății, ziua în care au auzit cuvântul minunat Libertate strigat limpede, puternic, ziua în care au înlocuit spaima cu Curajul și și-au folosit curajul nou-născut pentru a învăța să lupte pe drumul înspinat ce avea să-i poarte spre Eliberare!

16 Decembrie 1989, Timișoara. Cel mai mic lucru pe care-l putem face e să nu uităm niciodată. 

Piata Operei Timisoara, decembrie 1989

Timisoara, 1989 Decembrie

22 decembrie 1989

decembrie 22, 2011

22 de ani din 22 decembrie 1989 – prima zi de libertate a României după 45 de ani de dictatură!

Decembrie 1989. Cel mai mic lucru pe care-l putem face este să nu uităm!

21 decembrie 1989, Cluj, București…

decembrie 21, 2011

România se ridică! 

21 decembrie 1989. Este rândul orașelor Lugoj, Arad, Cluj, Brașov, București să se ridice și să ceară libertate! Și, din nefericire, este rândul altor români curajoși să plătească tribut de sânge și disperare pentru cauza Libertății! În Cluj, în jurul orei 15,30, un grup de prieteni îi înfruntă pe soldații armatei, toți cei din acest grup sunt tineri și curajoși: Lucian Matiș, Călin Nemeș, Gavrilă Ladiu, Mircea Miclea, și unul dintre ei, Călin Nemeș, face un pas înainte, își deschide jacheta și le strigă soldaților: “Trageți! Am o singură inimă!” Și ei trag. La ordinul ofițerului, soldații trag în oameni care nu făcuseră nimic decât să ceară Libertate! Călin Nemeș, prietenul lui Lucian Matiș și alți câțiva dintre ei cad sub gloanțele ucigașe ale soldaților care ar fi trebuit să-și apere poporul, nu să tragă în el! Fotografii făcute de o persoană necunoscută arată scena masacrului: trupurile zăcând pe pământ și soldații victorioși în picioare, alături de ele.   

            

În orele ce vor veni, bucureștenii vor învăța să lupte la rândul lor, așa cum o făcuseră frații lor români în Timișoara, Cluj și celelalte orașe, și vor plăti și ei un preț teribil pentru curajul lor! Povestea marii adunări populare pe care Ceaușescu a convocat-o pentru a vorbi bucureștenilor despre huliganii din Timișoara, mitingul în care s-a aprins scânteia revoltei, povestea Baricadei de la Inter, ridicată de oameni curajoși în fața forțelor de represiune, între ei Romeo Raicu, Radu Silaghi, Dumitru Dinca, Dan Iosif, povestea tinerilor uciși în fața Sălii Dalles și a Hotelului Intercontinental pentru vina de a fi îndrăznit să îngenuncheze și să se roage pentru Timișoara și să scandeze numele Libertății, ca Mihai Gâtlan, Ruxandra Mihaela Marcu, Vinerian Rădoi, Adrian Don, Mioara Luiza Mirea… vieți pierdute pentru că oamenii refuzau să mai trăiască în dictatură… toate aceste povești de curaj și glorie, de lacrimi și durere, toate sunt acum cunoscute…  

      

                       

20 decembrie 1989, Timișoara

decembrie 20, 2011

Ziua Eliberării  

20 decembrie 1989: ziua în care Timișoara a devenit oraș liber! Dimineață muncitorii și-au părăsit locurile de muncă și, împreună cu alte zeci de mii de timișoreni, au pornit în coloane prin oraș, până au ajuns în centru. La ora prânzului, peste o sută de mii de oameni se aflau în Piața Operei din Timișoara, față în față cu linia de soldați care înconjura Opera. În jurul orei 13,30 echilibrul a fost rupt de către un bărbat care a făcut un pas înainte, și-a deschis jacheta și i-a cerut ofițerului de armată să tragă sau să se dea înapoi. “Armele voastre sunt plătite de poporul meu”, i-a spus el ofițerului. “Gloanțele din armele voastre sunt plătite de poporul meu, ca și postavul uniformei pe care o porți. Acești oameni vor Libertate, și pentru asta ați tras în ei în ultimele zile! Trageți și în noi, acum, sau dați-vă înapoi și lăsați-ne să trecem!” a spus Claudiu Iordache în timp ce continua să facă pași înainte, urmat de oamenii din jurul său. Și în acel moment de tensiune soldații au ezitat, apoi au rupt linia și au început să se retragă, iar timișorenii au avansat spre Operă. La început aproximativ douăzeci dintre ei au reușit să pătrundă în clădire, găsind rapid drumul spre balconul în care, cu o zi în urmă, fusese instalată o stație de amplificare, prin care Constantin Dăscălescu, prim-ministrul lui Ceaușescu, intenționa să se adreseze timișorenilor pentru a le vorbi despre huliganii care devastează orașul. De acolo, din acel balcon, cei care au pătruns în Operă le-au vorbit zecilor de mii de oameni din Piața Operei, dezvăluindu-și numele și profesiile și cerând Libertatea pe care cu toții o doreau! Lorin Fortuna, Ioan Chiş, Claudiu Iordache, Nicolae Bădilescu au vorbit timișorenilor, apoi au continuat alții. În Balconul Operei s-a format un Comitet: primul partid liber, anti-totalitar, purtând numele Frontul Democratic Român. Frontul Democratic Român a scris primul document al Revoluției Române, manifestul intitulat: “A căzut tirania!”, apoi prima platformă-program, un document politic ce prezenta revendicările timișorenilor: demiterea lui Ceaușescu, restituirea către familii a celor morți, eliberarea celor arestați, declararea Timișoarei drept primul oraș liber de comunism, alegeri libere în România. FDR a făcut apel la întreprinderile și instituțiile din Timișoara să-și trimită reprezentanții în Balcon, astfel încât să poată adera la Comitetul format. Apoi Frontul Democratic Român a făcut apel ca Timișoara să intre în grevă generală.  

http://ro.altermedia.info/reportajinvestigatii/timioara-20-decembrie-1989-primele-cuvintri-din-balconul-operei_8110.html

Primele discursuri libere din Balconul Operei, Timisoara, 20 decembrie 1989  

http://ro.altermedia.info/reportajinvestigatii/revoluia-din-1989-de-la-timioara-in-inregistrri-audio-video_8095.html

Revoluția din Timișoara în înregistrări audio-video – un serial realizat de Marius Mioc și prezentat de Altermedia  

În același timp, la sediul județean al partidului comunist avea loc un eveniment similar: zecile de mii de oameni care mărșăluiseră spre sediul partidului comunist din Timișoara luaseră clădirea cu asalt și-și găsiseră la rândul lor drumul spre Balcon, la fel cum se întâmplase în Piața Operei. Spre seară, târziu, cele două balcoane aveau să se unească, demonstranții din Balconul județenei de partid venind spre cei din Balconul Operei. În Piața Operei au fost aprinse focuri pe timpul nopții, pentru a-i ajuta pe oameni să reziste unei nopți în stradă. A fost o zi în care nimeni nu și-a putut imagina ce se va întâmpla, cu atât mai mult cu cât în această zi de 20 decembrie dictatorul Ceaușescu transmisese un mesaj televizat în care lăuda armata pentru că-și făcuse datoria, și promitea o represiune și mai dură în următoarele zile. 

19 decembrie 1989, Timișoara

decembrie 19, 2011

Sfârșitul servituții.

19 Decembrie 1989. Dimineața, când ajung la locurile lor de muncă, oamenii Timișoarei își află poveștile. Tatăl cuiva nu s-a întors acasă din 17 decembrie. Soția altcuiva nu s-a întors din 18 decembrie. Timp de două zile timișorenii și-au numărat dispăruții. Veștile se răspândesc fulgerător în întreg orașul. În aceste zile timișorenii nu vorbesc despre nimic altceva decât despre cei dispăruți. Știu că o ființă dragă a fost văzută ultima oară în încleștarea din Calea Girocului sau în masacrul de pe Podul Decebal. Se aude că ar fi fost arestat cineva care-i semăna – sau mai rău, că altcineva care-i semăna ar fi fost ucis lângă Catedrală de către rafale pornite din armele forțelor de represiune. Timișorenii aud aceste vești, își împărtășesc poveștile și spaimele, și mai mult decât atât, furia, care continuă să crească.

Este ziua în care faimosul general de armată Gușă, sosind la fabrica Elba pentru a le spune muncitorilor că partidul apără socialismul de huligani, este huiduit de muncitori, într-un gest fără precedent! Muncitorii din Elba îi cer generalului Gușă, un reprezentant al puterii dictatoriale în acel moment, să le dea înapoi arestații și morții. Ei au oprit lucrul încă de dimineață, și-i spun generalului că vor intra în grevă până când solicitările le vor fi împlinite.

19 decembrie 1989 este ziua în care generalul Gușă, unul dintre responsabilii pentru masacrul din Timișoara din zilele de 17 și 18 decembrie 1989, este înfruntat de muncitorii din Elba, care îi cer să plece. Generalul Gușă pleacă și-l sună pe Ceaușescu, raportându-i: “Situația este aceasta: nu sunt huligani în Timișoara, sunt muncitorii!” Din nefericire, nici măcar în acest moment dictatorul nu admite că este sfârșitul regimului său de teroare. Va continua în paranoia de a apăra socialismul trăgând în propriul său popor, timp de încă trei zile…  

18 decembrie 1989, Timișoara

decembrie 18, 2011

Oroarea.

Decembrie 18, 1989. În Timișoara românii continuă să plătească jertfă de sânge, împușcați de forțele de represiune. Mii de timișoreni sunt arestați și bătuți cu sălbăticie de către forțele de miliție și securitate.

     

Partidul comunist român își trimite oficialii în fabrici și la locurile de muncă ale oamenilor, pentru a justifica represiunea, explicând că Timișoara a fost atacată de huligani și iredentiști, inamici ai socialismului glorios pe care partidul îl construiește pentru binele oamenilor. Zeci de mii de muncitori ascultă minciunile reprezentanților dictatorului, dar în mințile și sufletele lor cu toții știu Adevărul. Știu că acolo, în stradă, au fost copiii lor, părinții lor, soțiile și soții lor, cei care au fost bătuți, împușcați, omorâți, pentru singura vină de a fi strigat Libertate! În Institutul de Proiectări Timișoara, un român se ridică în picioare în timp ce directorul vorbește despre huligani și, cu un gest care-i împietrește pe colegii săi, îl întrerupe pe director și spune: “Nu este adevărat! E o minciună!” Directorul institutului, după un moment de șoc, îl numește trădător. Și în timp ce directorul rostește aceste cuvinte, afară se aude țăcănitul focului de armă automată și Claudiu Iordache vorbește din nou, arătând cu degetul spre fereastră: “Iată adevărul! Acolo, în stradă, nu sunt huligani, ci români care cer libertate! Și dacă puterea ar fi vrut să comunice cu ei, s-ar fi putut găsi o cale de dialog, dar disprețul ei pentru oameni a făcut-o să ordone foc și să ucidă! Nu în huligani trag acum forțele de represiune, ci în poporul Timișoarei!

În ziua de 18 decembrie 1989, Timișoara s-a retras în adăposturile sale pentru a-și îngriji rănile și a-și număra dispăruții și morții. Afară s-au auzit focuri de armă, în diferite zone ale orașului, întreaga zi. Dar ce era mai rău încă nu venise: ceva ce avea să depășească în oroare chiar și acțiunile sângeroase din ultimele două zile.

La ordinul direct al Elenei Ceaușescu, în noaptea de 18 spre 19 decembrie 1989, ofițeri ai Securității sosesc la Spitalul Județean Timișoara și cer să le fie date trupurile celor morți. Doctorii, paralizați de teamă, nu îndrăznesc să se opună. Ofițerii de Securitate iau 44 de trupuri, ale celor care fuseseră uciși în ultimele două zile, le încarcă într-un camion frigorific și pleacă…

44 de trupuri ale eroilor Timișoarei sunt duse la București, la crematoriul Cenușa, unde sunt aruncate în foc și arse. În noaptea de 18 spre 19 decembrie 1989 crematoriul funcționează fără oprire. Iar în dimineața zilei de 19 decembrie, cenușa Martirilor Timișoarei e dusă într-un loc părăsit de lângă București și aruncată într-o gură de canal.

A fost dovada supremă a josniciei celor doi dictatori, Nicolae și Elena Ceaușescu – ordinul lor criminal a fost înspăimântător, și a anunțat ceea ce s-ar fi putut întâmpla dacă istoria le-ar fi urmat la rândul ei ordinele: “Timișoara să fie rasă de pe suprafața pământului!” 

     

     

Iată chipurile cîtorva dintre Martirii Revoluției din Timișoara. Regimul criminal i-a numit “huligani, agenți străini, iredentiști, inamici ai socialismului glorios și ai partidului comunist român”. Au fost împușcați pe străzi, omorâți în spitale, arși în crematoriu, iar cenușa le-a fost aruncată într-un canal. Criminalii trăiesc și sunt bine. Nici până astăzi n-au plătit pentru crimele lor.

Represiunea

17 decembrie 1989, Timișoara

decembrie 17, 2011

Represiunea.

17 decembrie 1989. Dimineața Timișoara coboară din nou în stradă. Majoritatea liderilor încleștărilor din noaptea trecută fuseseră sălbatic bătuți ori arestați de către Miliție și Securitate, în razii ce măturaseră orașul întreaga noapte. Dar spre sfârșitul dimineții, sute de oameni se adună în jurul sediului județean al partidului comunist, pe Bulevardul 23 August. Scandând lozinci antiguvernamentale, un grup al celor mai aventuroși asaltează clădirea, și sub privirile înlemnite ale funcționarilor de partid, timișorenii smulg tablourile lui Ceaușescu de pe pereți, iau cărțile lui Ceaușescu de pe etajere și, împreună cu alte totemuri comuniste, le aruncă pe fereastră jos, în stradă. Afară, mulțimea întâmpină fiecare sfărâmare a unui simbol comunist cu aplauze și urale. Dar entuziasmul se transformă rapid în suferință, pentru că acesta este locul în care soldații își folosesc pentru prima dată baionetele împotriva oamenilor. Poveștile martorilor care au asistat sunt teribile: oameni străpunși cu baioneta în stomac, în spate, baionete tăind fețele oamenilor… o contraofensivă brutală din partea armatei care ar fi trebuit să-i apere pe oameni, nu să-i ucidă pentru singura vină de a fi vrut să fie liberi… Panică și furie. Cruzime și răzbunare. Simbolurile comuniste ale autorităților criminale făcute una cu pământul. Ceaușescu, în efigie, târât în noroi. Cărțile lui glorioase puse pe foc. Și apoi au apărut baricadele. Primele ciocniri. Lideri naturali iau conducerea coloanelor, îndreptându-le spre nervii Puterii. Nimic nu mai poate ține sub control orașul răzvrătit. Cartierele muncitorești fierb. Dictatura hărțuită cedează la fiecare pas. Sufletul înăbușit al libertății începe să respire. Tancurile trimise pe străzi sunt blocate de pieptul gol al timișoreanului de rând. Pentru prima dată în ultimii cincizeci de ani, undeva în România, la Timișoara, Dumnezeu trece de partea celor mulți. Nu și funcționarii lui, ce i-au baricadat pe dinăuntru bisericile. 

Timișoara, 17 decembrie 1989. În fața Primăriei, un șir de militari, înarmați până în dinți, apără o linie invizibilă. Mii de oameni scandează: “Armata e cu noi!” Armata nu e cu ei. Armata și-a folosit armele împotriva oamenilor – și ce e mai rău încă n-a venit… 

 În București dictatorul Nicolae Ceaușescu strigă la Miniștrii Apărării și Internelor, numindu-i trădători pentru că nu au tras direct în oameni, așa cum ordonase. „Am ordonat ca forțele de securitate să fie înarmate, să tragă foc de avertisment și apoi demonstranții să fie împușcați în picioare. De ce nu s-a făcut asta?” Miniștrii dictatorului se scuză că nu s-au putut gândi să scoată armata în stradă cu muniție de război. Furia lui Ceaușescu crește: “V-am ordonat să trageți foc de avertisment, și apoi dacă nu se retrag să-I împușcați în picioare. Nu m-am gândit nici o clipă că veți folosi gloanțe oarbe. Cei care au pătruns în sediul județean al partidului comunist n-ar fi trebuit să iasa de acolo în viață! Ar fi trebuit să fie împușcați!”  

Și au fost… în Timișoara, doar câteva ore mai târziu… apoi în Cluj, Arad, Lugoj, Brașov, București… 

În conferința telefonică de la prânz, Ceaușescu le spusese oficialilor trimiși în Timișoara: “Evenimente importante s-au întâmplat în Timișoara în ultimele două zile… S-au făcut greșeli, problemele ar fi trebuit rezolvate într-o oră sau două… Unitățile au fost trimise fără armament corespunzător, dar acum au primit muniție de război… Este stare de urgență… Oricine nu se supune somației am dat ordin să se tragă. Oamenii trebuie să fie somați, și dacă nu se supun ordinului trebuie să se tragă… Am dat ordinul să se tragă… Au mai făcut greșala de a întoarce și celălalt obraz… Umanismul nu înseamnă pactizare cu dușmanul. Umanismul înseamnă apărarea socialismului. 

Masacrul din Duminica Sângeroasă a Timișoarei a început la ora 17,30, când peste oraș se însera…  

           

             

Tovarășul Nicolae Ceaușescu:

„Am discutat aseară, am spus: luaţi măsuri, măsuri ferme … Dacă miliţia era înarmată trebuia să tragă … N-aţi executat ordinul dat, că am dat ordin în calitatea pe care o am de comandant suprem, ordin care este obligatoriu pentru toate unităţile … Trebuia să-i omoare pe huligani…”

„Voi da ordin ca imediat să se primească, acum, armamentul; toţi să fie înarmaţi şi să se aplice ordinul … Să lichidăm repede ce este la Timişoara, să punem trupele în stare de luptă … şi oriunde se încearcă vreo acţiune, lichidată radical, fără nici o discuţie. Vom lupta până la ultimul… Totul să se apere cu arma în mână. Toţi trebuie să ştie că suntem în stare de război!”

” …Acum am trimis şi sunt la Timişoara toţi comandanţii. Am discutat acum câteva minute cu tovarăşul Coman care a sosit la Timişoara cu trupe, şi au primit muniţie de război. Oricine nu se supune la somaţie… am dat ordin să se tragă… Începând de azi … unităţile vor purta armament de luptă, inclusiv gloanţe … Umanismul nu înseamnă pactizare cu duşmanul! Umanismul înseamnă apărarea integrităţii socialismului… Toate unităţile sunt în alarmă şi în această situaţie au armament de luptă în dotare… Dacă s-a înţeles bine? Întreb şi la Timişoara, să răspundă primul secretar care are şi funcţia de comandant. Şi tovarăşul Coman…”

Ion Coman: „Vă raportez, tovarăşe Nicolae Ceauşescu, capătul a trei coloane intră în Timişoara, vor fi dirijate spre centru, am ordonat să se tragă foc. Suntem gata să îndeplinim ordinul dumneavoastră.”

17 decembrie 1989, Bucureşti, stenograma şedinţei CPEx şi a Teleconferinţei ţinută de dictatorul Nicolae Ceauşescu

Represiunea  

16 decembrie 1989, Timișoara

decembrie 16, 2011

A început.

16 decembrie 1989, Timișoara. Sutele de oameni care se adunaseră în jurul casei Pastorului Tokes refuză să plece chiar și după ce primarul orașului îndeplinește câteva din promisiunile pe care le făcuse Pastorului. Îndemnați de bagheta invizibilă a solidarității, oamenii Timișoarei pășeșsc pe drumul ce duce spre Libertate. La ora 17 în după amiaza lui 16 decembrie 1989, Laslo Tokes este deja istorie, și în timp ce, de la fereastra sa, le cere timișorenilor să plece, pentru ca prezența lor să nu fie văzută ca o demonstrație anticomunistă, timișorenii pleacă, dar numai un pas mai departe, pe Bulevardul 6 Martie, unde opresc tramvaiele. Sute de oameni coboară din tramvaiele blocate și se alătură demonstranților. Acolo, pe acea stradă, există o tensiune incredibilă în aer și o senzație a puterii pe care aproape poți s-o atingi… o bucurie imensă în ochii oamenilor, amestecată cu teama de ce-ar putea să urmeze. Dar deasupra a orice altceva, ei sărbătoreau prilejul de a spune în sfârșit puterii: “Duceți-vă la naiba! Ne-am săturat!” Era ca și cum gustau vinul libertății și nu le mai păsa de consecințe.

Acolo, atunci, între ora șase și șapte după-amiază, a pornit totul. Cu nehotărâre la început, devenind rapid un torent de neoprit. Teama s-a risipit, pe măsură ce mișcarea mulțimii devenea din ce în ce mai puternică… și atunci au auzit cuvântul, tare și limpede pentru prima dată în viața lor: Li-ber-ta-te! Li-ber-ta-te! Li-ber-ta-te! Li-ber-ta-te!… un cuvânt tulburător, dulce și puternic… și atât de prețios… Curând a răsunat cântecul, un cântec ce fusese interzis de dictatură: Deșteaptă-te, Române! Cântecul deșteptării, cântecul Revoluției!… Și câteva minute mai târziu, inimaginabilul: Jos Ceaușescu!

Nu mai era cale de întoarcere. Așa încât atunci când au apărut trupele de miliție, oamenii li s-au împotrivit. Cu mâinile goale. La atacul scutierilor oamenii au răspuns cu pietre. Dar au sosit trupe întărite de miliție și au început să-i lovească pe oameni cu bastoane de cauciuc, și curând mulțimea a fost împrăștiată iar oamenii au început să fugă… în același timp, însă, au început să se formeze alte grupuri – timișorenii auziseră zgomotele ciocnirilor și coborâseră din apartamentele lor în stradă, unde s-au trezit prinși în bătălie. În zona Circumvalațiunii se formase un alt grup mare și strigau: Jos cu Ceaușescu! și Libertate!… și în timp ce mulțimea începuse să se deplaseze înspre centrul orașului, scandând: Români, veniți cu noi! au fost atacați de soldați și de miliție, care au început să-i lovească puternic. Ce puțin zece camioane ale armatei fuseseră aduse în zonă, fiecare având peste cincizeci de soldați. Aceștia se revărsaseră pe străzi, înarmați cu bâte de lemn și cozi de târnăcop, și împreună cu milițienii îi arestau și băteau pe toți cei pe care puteau pune mâna, folosind gaze lacrimogene și tunuri cu apă, și lovind sălbatic oamenii care îndrăzniseră să-și strige dorința de Libertate!

În noaptea ce a urmat, timișorenii au învățat să atace, să se replieze, să revină, să aibă pierderi, să cânte, în coruri impresionante, imnurile religiei Libertății, să reziste, să sângereze, altfel spus, să se bată! E adevărat, armele de foc au tăcut în noaptea aceea în care puterea a utilizat doar bâtele și bastoanele… Au fost organizate razii uriașe, și odată cu ele făcute masive arestări. Pe pavajul parcajului miliției municipale, cei prinși au fost călcați în picioare, la penitenciarul orașului arestații politici au ajuns plini de sânge, incapabili să se miște…  

Se spune că mulțimile nu au un suflet, doar popoarele. La Timișoara mulțimile au purtat tot sufletul poporului român. Cartierele Timișoarei au devenit, pe rând, câmpul de bătaie al acelor contrarii ireconciliabile: libertate-obediență ori trecut-viitor ale acelui timp durabil al națiunilor, niciodată prea îngăduitor cu destinul României eterne. În Circumvalațiunii, pe Buziaș, Lipovei, în Giroc, coloane omenești incendiate de fervoare s-au scurs prin dreptul blocurilor-dormitoare, chemând la luptă: “Români, nu fiți lași!” Și românii, încă fără experiență, fără metodă, au ascultat, ieșind pe străzile întunecate unde știrile neverosimile ale confruntărilor vor forma curând un prim capitol în cronica ascunsă a represiunii…

Târziu, în noapte, timișorenii s-au retras la casele lor, mai puțin cei care fuseseră răniți și arestați. Dacă am putea privi din timpul nostru în al lor, am vedea că a fost o noapte albă în Timișoara… În noaptea de 16 spre 17 Decembrie 1989 Timișoara nu a dormit. A fost un moment incredibil, pentru care timișorenii au plătit atât de mult: ziua în care A Început, ziua în care oamenii Timișoarei și-au ridicat privirea către Lumina Libertății, ziua în care au auzit cuvântul minunat Libertate strigat limpede, puternic, ziua în care au înlocuit spaima cu Curajul și și-au folosit curajul nou-născut pentru a învăța să lupte pe drumul înspinat ce avea să-i poarte spre Eliberare!

16 Decembrie 1989, Timișoara. Cel mai mic lucru pe care-l putem face e să nu uităm niciodată.

Ajutați-l pe Ștefănel!

noiembrie 17, 2011

M-a sunat Alexandra, mama lui Ștefănel. Povestea lui tristă e aici. Pagina e scrisă în 2010, atunci când am aflat despre copilașul care și-a petrecut primii ani de viață în spitalul Marie Curie, crescând între operații și chimioterapie.

Tot ce s-a schimbat în bine de atunci e sănătatea lui Ștefănel: mămica lui mi-a spus că doctorii îi dau speranțe că ar fi vindecat. Vine la trei luni de zile în București pentru analize și acestea au ieșit foarte bine în ultimul an.

Ce s-a schimbat în și mai rău e situația financiară a acestei familii greu încercate. Tatăl lui Ștefănel a muncit cu ziua prin sat cât a fost vremea bună – primăvară, vară și toamnă – dar acum nu mai găsește de lucru. Părinții fac eforturi disperate de a-i asigura lui Ștefănel regimul alimentar obligatoriu pentru susținerea organismului său slăbit de operații și chimioterapie, dar nu știu cât vor mai reuși. Dramatic e și faptul că nu mai au bani de lemne – deși s-au înghesuit patru oameni într-o singură cameră, nici pe aceasta n-o vor mai putea încălzi în curând. În prag de iarnă.

Și pentru că peste omul amărât necazurile se abat unul după altul, au primit o înștiințare de executare silită de la bancă: nu și-au mai putut plăti ratele la un împrumut pentru bunuri de consum în valoare de 800 lei, făcut cu ani în urmă, când și-au luat un aragaz și un frigider, pentru că nu aveau. În câteva zile vor fi executați silit și vor vedea aragazul și frigiderul scoase din casă.

Mi-a spus Alexandra că a sunat la oamenii pe care i-a cunoscut în ultimii doi ani, de când Isabela i-a scris povestea pe blogul ei și s-a implicat cu tot sufletul s-o ajute. Nici unul din cei pe care i-a sunat nu i-au răspuns la telefon. Într-o lume cu atâția oameni mai fericiți și mai bine situați decât ea, nimeni nu i-a întins mâna.

“Ceilalți au murit, toți…”, mi-a spus Alexandra la telefon, și am avut senzația că au înghețat cuvintele. Au murit toți copilașii pe care Ștefănel și Alexandra i-au cunoscut în spitalul Marie Curie, în timpul anilor de operații și tratamente. Cosmina Păun, Bogdănel Marinescu, Denisa, Roberta, Alexandru, Anton, Mihăilă… De Daris nu mai știe nimic. Nici de Ioana Alexandra. Nici de ceilalți copii de pe blogul Isabellei.

Fabian trăiește. Ovidiu trăiește. Ștefănel trăiește.

Alexandra și Ștefănel vin luni, 21 noiembrie, în București, pentru analize. Îmi pregătesc o întâlnire cu ei – nu le pot salva aragazul și frigiderul, dar îi pot dărui celui mic un Moș Crăciun de ciocolată, câteva fructe, niște hăinuțe, o mică sumă de bani.

Dintre cei ce vor citi această postare, există oare vreun suflet care să dorească să trimită spre Ștefănel, spre Alexandra, puțin din puținul lui, acum, înainte de Sărbătoarea Sfântă a Crăciunului? 

Dacă există, iată cum poate lua legătura cu Alexandra:

Alexandra Ciocoi

Telefon 0727-205695

Adresa: Comuna Independența, Str Răsăritului nr 71, jud Călărași 

Cont bancar: RO 30 BTRL 0120 1201 T 239 74XX  (cont actualizat – cel de pe blogul Isabellei nu mai e valabil!) 

Banca Transilvania, Agenția Călărași

Cod Swift  BTRLR022

Titular Ciocoi Alexandra  

“Pentru ca răul să învingă pe pământ este suficient ca oamenii buni să nu facă nimic.  

STELUȚELE DE MARE

Un om de afaceri aflat în vacanţă se plimba într-o zi pe o plajă. Pe plajă erau multe steluţe de mare, aduse de val. Observă un băieţel care aduna fiecare steluţă şi o arunca înapoi în apă. Vrând să-i dea o lecţie de viaţă, omul de afaceri se apropie de băieţel şi îi spuse: 

– M-am uitat la tine văzând ce faci şi mi-am dat seama că ai o inimă bună şi că le vrei binele. Însă îţi dai seama câte plaje sunt pe aici? Şi câte steluţe de mare mor în fiecare zi pe ele? Nu crezi că ar fi mai bine să faci altceva în timpul pe care îl pierzi salvându-le? Crezi că, salvând câteva steluţe de mare, contează? 

Băiatul se uită la el, se aplecă şi luă o steluţă de mare pe care o aruncă în ocean, şi-i spuse: 

– Pentru asta contează.  

Ioana Alexandra

http://isabellelorelai.wordpress.com/2010/03/18/squirrel/

Ștefănel Ciocoi  

http://isabellelorelai.wordpress.com/2009/11/08/doamna-asta-nu-e-raceala-asta-e-cancer-stefanel-unul-din-trei/

http://isabellelorelai.wordpress.com/2009/08/19/stelutele-de-mare-stefanel-si-sufletul-de-hartie/

http://isabellelorelai.wordpress.com/2010/03/15/ciel/

UPDATE – DUMINICĂ, 20 NOIEMBRIE 

Ștefănel a primit ajutor! A sunat adineaori Alexandra să-mi spună că doamna Viorica (al cărei sprijin l-a primit și acum doi ani) va merge mâine dimineață cu soțul Alexandrei la bancă și-i va plăti familiei datoria de 800 lei, deci aragazul și frigiderul vor rămâne în casă! Raluca, sora mea, o va susține pe Alexandra cu banii necesari pentru a cumpăra lemne în această iarnă, astfel încât Ștefănel și familia lui să poată trăi în condiții omenești! Ovidiu Ionescu a strâns în două zile de la prieteni 250 lei, bani ce vor ajuta familia să-i ofere lui Ștefănel regimul alimentar necesar pentru a-și susține sistemul imunitar slăbit de operații și citostatice. Bogdan Putinică se oferă să ajute concret cu ceea ce-i va comunica Alexandra că mai au nevoie. Mama mea, sora mea Irina și cu mine le putem da 200 lei, bani cu care Ștefănel (în vârstă de 4 ani) și frățiorul său (în vârstă de 6 ani) să simtă anul acesta că și pentru ei există Crăciun! Alexandra plângea la telefon. Prin lacrimile ei și cuvintele noastre le mulțumim sufletelor bune care au sărit în ajutor!  

UPDATE – LUNI 21 NOIEMBRIE 

Cu Ștefănel și Alexandra la spital. Stau pînă mâine (marți). Mâncare nu primesc decât copiii internați, nu și mămicile lor. E un chioșc cu sandwich-uri și fresh de portocale la parter, Alexandra va putea să-și cumpere ceva de acolo. Din partea mamei, a surorii mele Irina și a mea, Ștefănel și frățiorul lui vor avea fructe și dulciuri în ghetuțe în noaptea în care va veni Moș Nicolae, iar Alexandra alimente și bani. O parte i-a primit direct azi, mâine va primi în cont cei 250 lei de la Ovidiu și 200 de la Raluca, pentru Crăciun. Ne-a arătat factura restantă la curent (180 lei, pe două luni), n-a mai făcut față cu banii, deci  încă un motiv de îngrijorare. Din banii primiți azi o să-și plătească factura. Iar zilele următoare va pleca spre familia lor un camion de lemne, donate de Bogdan Putinică – și încă un camion spre familia lui Ovidiu Corcodel. Așa încât banii pe care Raluca îi pregătise pentru lemne se vor duce spre alt suflet în nevoie.  

Am întrebat-o pe Alexandra dacă mai sunt copii sus, în salonul în care stau ei. Mi-a răspuns: „E plină  secția de copii noi”… 

Mâine vin în București și Ovidiu cu mămica lui, Ana – la spital, pentru analizele obligatorii. Ne vedem cu ei la Piața Matache, după ce termină analizele. Mai vrea cineva să vină la întâlnire? 

Radet și Apa Nova – pentru că meritați!

aprilie 3, 2011

Iată cum arată serviciile furnizate de RADET și APA NOVA București în anul 2011, într-o țară membră a Uniunii Europene:

30 martie 2011: RADET dă apă caldă.

Asta e durata unei lucrări de modernizare a rețelei de apă rece – în viziunea Apa Nova, locuitorii unui oraș precum Bucureștiul pot fi lăsați 14 ore fără nici un strop de apă (când se închide cea rece se închide și cea caldă, ceea ce s-a și întâmplat în 31 martie). Oare în țările civilizate ale Europei tot așa se face – sau se organizează lucrările având în minte în primul rând evitarea afectării confortului și sănătății consumatorilor?

Și pentru că tot a făcut Apa Nova „lucrări de modernizare”, rezultatele n-au întârziat să apară: așa a curs apa rece la robinete în ziua de 3 aprilie 2011, de pe la orele 15 până pe înserat. Probabil de asta a și fost secretizată o parte din contractul Apa Nova cu Primăria București, să nu cumva să vadă plătitorii de taxe și impozite și tarife uriașe cât de puțin a investit Apa Nova în ultimii zece ani față de cât ar fi trebuit să investească. Și asta cică s-a chemat „privatizare”!

Dar tot n-au bătut RADET la culoarea apei și la cantitatea de mizerie din ea, precum dovedesc imaginile de mai jos, în aceeași zi de 3 aprilie 2011, tot de pe la orele 15, așa, ca să nu mai știe consumatorul bucureștean cu ce să spele vasele după prânz.

De vreo câteva luni Primarul General al Capitalei, domnul Sorin Oprescu, flutură când mai discret, când mai direct, pe la emisiunile tv, cum că toate problemele RADET se vor încheia odată cu privatizarea. Privind la APA NOVA cea privatizată, un singur lucru ne e clar: că apa caldă va curge cam la fel de maro la robinete, în schimb vom plăti un preț încă și mai mare pentru ea. În România pare normal să primim servicii de mizerie la prețuri uriașe!

O asemenea bătaie de joc nu s-ar putea întâmpla niciodată în Germania, Austria, Suedia, Norvegia, Cehia, Olanda, și lista țărilor civilizate ale Europei e lungă. Evident, în România se poate întâmpla, și se și întâmplă. Câtă vreme aici nu există CETĂȚENI, ci locuitori întâmplători ai unui teritoriu. Și de asta, dragi români întâmplători, aveți Radet și Apa Nova: pentru că meritați!

P.S. vorba reclamei… știți care, că doar în fața televizorului vă petreceți viața, înjurând și Radet, și Apa Nova, și Primăria, și guvernul, și corupția, și lipsa de civilizație, și încălcarea drepturilor voastre… în loc să faceți măcar o reclamație, la telefon sau în scris, dacă nu chiar  un protest, legal și oficial… de făcut ceva să facă alții, nu voi, nu-i așa?

P.S. 2 Oare cartierul o putea face duș diseară? Sau pentru asta trebuie să dăm telefon la Sanepid?

 

România lui „Click pe Cauze”

ianuarie 20, 2011

I-am întâlnit azi pe Ovidiu și pe Ana, mămica lui. În stația de autocar în care așteptau să plece acasă, la Tortomanu, județul Constanța, de unde vin în fiecare lună pentru controlul medical și analize.

Ochișorii lui, de un albastru ireal, sunt la fel de frumoși ca în fotografia de pe blogul în care Isabela i-a scris povestea cu sufletul…


I s-a luminat privirea când a văzut Moș Crăciunul de ciocolată și jucăriile. Nu știe ce înseamnă limfom malign non-Hodkin ori tumoră malignă la plămâni. Dar ea, Ana, știe. Pe chipul ei frumos nefericirea și-a lăsat semnul: o neliniște tulburată în privire, pânza fină a ridurilor de sub ochii atât de plânși…

Am întrebat-o pe Ana: “Cum e?”… Mi-a răspuns că analizele au ieșit bine. Are nevoie în continuare de îngrijire: de hrană bună, de fructe, de vitamine, de medicamente. Am întrebat-o dacă situația lor financiară e aceeași. Este. A descris-o Isabela pe blog, aici și aici. Acum vin o dată pe lună la București. Drumul costă. La fel și celelalte analize pe care Ovidiu le face acasă: 50 de lei pe săptămână, 200 pe lună. Plus drumul la București. Plus hrana și medicamentele pentru copilaș. Venitul lor a rămas tot 700 de lei.

I-am dat cadourile de la sora mea: jucării, hăinuțe, Immunocal. Din partea mea o pungă cu fructe și dulciuri. Mi-aș fi dorit să-i fi putut da mai mult. Dar nu știu cum se face că în România în care trăim oamenii obișnuiți o duc tot mai greu de la o lună la alta, în timp ce “băieții deștepți” învârt miliardele.

Nerăbdător să ajungă acasă, Ovidiu o trăgea de mână: “Hai, mami, pleacă autocarul!” L-am convins să mai aștepte puțin, cât să fac două fotografii, să le vadă și sora mea, de departe. Apoi ne-am îmbrățișat și ei au urcat în mașină.


Am plecat și eu. Și tot drumul m-am gândit la o pagină facebook cu numele Ajutor Umanitar, pe care au dat „Like” peste 600 de români. Săptămâna trecută am postat pe acea pagină link-urile la blogul Isabelei pe care poate fi citită povestea tristă a lui Ovidiu, anunțând că mă voi întâlni cu el și mămica lui, și că dacă mai există cineva care vrea să-i dăruiască un ceva, oricât de mic, să lase un mesaj pentru a putea stabili ce și cum. Și m-am gândit că dacă măcar jumătate din 600 de români ar fi donat 5 lei (adică 1 euro), s-ar fi putut strânge 300 de euro, adică aproape 1500 de lei, și m-am gândit ce bucurie ar fi trăit această mămică dacă i-aș fi putut înmâna atâția bani – venitul lor pe două luni de zile – din partea celor care au dat click pe facebook pe o pagină umanitară…

Dar realitatea nu e alta decât cea care este! Nici măcar unul din 600 de români n-a lăsat un semn că ar dori să ajute un suflețel nefericit! Și atunci n-am putut să nu mă întreb ce resorturi interioare îi fac pe români să intre în frenezia click-uitului pe aplicația Cauze, în spațiul virtual, fără a face acest gest și în viața reală? Sunt pline rețelele de socializare de “activiști” în mișcare browniană, energetici, vocali, anunțând la fiecare oră câte o nouă “cauză” pe care să dea lumea “click”… De i-ai lua în serios te-ai întreba, cu admirație, dacă pentru ei ziua n-are tot 24 de ore. Dar, din păcate pentru cauze, acest tip de “activism” românesc e o uriașă butaforie, un decor perfect pentru a ascunde o teribilă lipsă de profunzime, de simțire, uneori chiar de gândire, și un trist gol interior. Există încă, din fericire, o minoritate frumoasă, minoritatea lui Isabela și Lia, minoritatea prea puținelor organizații nonguvernamentale care chiar activează pentru o cauză, nu doar folosesc ong-ul pentru a toca bani europeni. Dar soarta României e hotărâtă de majoritatea românilor. Cei care trăiesc “on the thin ice of modern life” (cât de actual rămâne The Wall…) Cei care trăiesc într-un individualism feroce și o nesinceritate de sine totală (poate că proverbele poporului român sunt singurul moment de sinceritate al acestuia…) Majoritatea românească trăiește așa cum obișnuiește, așa cum știe, așa cum poate: cu capul plecat, cu gândul la capra vecinului, cu privirea alunecând, pe furiș, de jur împrejur, să mai prindă vreo pleașcă, trăiește alunecos, trăiește în minciună și ipocrizie, având alergie la solidaritate, la valoare, la principii, la generozitate… Deși nu obosește să laude virtuțile mărețului popor român și ale României, plai de dor…

România rămâne o țară a majorității incapabile să creeze, să clădească, să păstreze, o țară a majorității care atunci când nu-și ignoră valorile le neagă, le disprețuiește ori le urăște, o țară a unei majorități incapabile de solidaritate întru o cauză sau pentru o viață…

România lui Click pe Cauze. Suntem și noi la vârf într-un top!

 

P.S. Cred că lucrul cel mai nimerit pe care “cei 600” l-ar putea face dacă ar privi realitatea în ochi ar fi să dea “unlike” paginii pe care e greu de înțeles de ce au dat “like”.

Crăciun pentru copiii lui Adrian Sobaru

decembrie 23, 2010

Este un gest de disperare – pentru că toată lumea e disperată în țara aceasta, mai puțin cei care conduc țara spre dezastru! Suntem înainte de Crăciun, și în această țară se întâmplă ceva cumplit, de nedescris!”

Sunt cuvintele doamnei Cristiana Anghel, învățătoarea care a stat peste 60 de zile în greva foamei, în semn de protest față de încălcarea legilor României de către guvernul Boc.

Gestul disperat al lui Adrian Sobaru a avut loc în ziua în care primul ministru Boc a mărit taxe și accize, iar președintele Băsescu a promulgat scăderea ajutorului pentru familii. România e condusă prin măriri de taxe și impozite, prin tăieri iresponsabile din veniturile oamenilor, din Sănătate și Educație, prin politici cinice și distructive. Iar guvernanții ce aplică aceste măsuri nu găsesc nimic mai bun de spus, în fața gestului dramatic al lui Adrian Sobaru, decât să îndemne românii, prin vocea doamnei Elena Udrea, „să nu politizeze”. Deși politica lor e cea care distruge viețile românilor și România întreagă.

Copiii și soția lui Adrian Sobaru nu mai pot avea un Crăciun Fericit, dar sprijin sufletesc și material ar putea primi în dar din partea românilor care mai sunt oameni!

Adresa de mail a Sindicatului TVR: sindicatjtp at gmail com

17 decembrie 2010

decembrie 17, 2010

Cu 21 de ani în urmă timișorenii mureau pentru Libertate. Împușcați în cap pe treptele Catedralei ori pe străzile Timișoarei – copii, tineri, femei, bătrâni… Vieți curmate din ordinele directe ale dictatorilor Nicolae și Elena Ceaușescu. 21 de ani mai târziu, în ziua de doliu a Timișoarei, de abia câteva zeci de persoane au venit în fața Catedralei pentru a-și aminti, pentru a se ruga, pentru a se reculege. În 17 decembrie 1989 porțile Casei Domnului au rămas închise înaintea celor ce-și căutau un refugiu în fața gloanțelor represiunii. 21 de ani mai târziu, în fața Catedralei  s-a oficiat o slujbă și s-au depus coroane. În restul României nimic nu a amintit că în 17 decembrie 1989 niște români curajoși, demni, frumoși au murit pentru a fi liberi.

Au trecut 21 de ani. România a uitat martirajul și eroismul celor care au înfruntat dictatura și au învins-o! România trece sub tăcere curajul și sacrificiul lor! 17 decembrie e o zi a nerecunoștinței, o zi ca oricare alta în calendarul ingratitudinii românești!


„Români, să dăm Mozart la tot cartierul!” reloaded

mai 4, 2010

În anul 2006, un mail simpatic se răspândea direct proporţional cu numărul de zâmbete pe care le desena pe chipurile cititorilor. În scurt timp ajungea pe HotNews, proclamând iunie 2006 drept „Luna românească de luptă împotriva manelelor„. Lumea civilizată sărbătorea, în 2006, 250 de ani de la naşterea genialului compozitor Wolfgang Amadeus Mozart. Lumea românească îşi vedea mai departe de manelele ei, excepţiile de la regulă fiind sălile de concert ticsite de reprezentanţi ai minorităţii simţitoare şi gânditoare – altă specie decât majoritatea manelistă. Iar dintr-un sentiment de tristeţe şi revoltă ce n-a mai încăput în pahar, s-a născut, probabil, şi acest mail, publicat de HotNews:

LUNA ROMÂNEASCĂ DE LUPTA IMPOTRIVA MANELELOR: IUNIE 2006

Autorii Manifestului “Români, să dăm Mozart la tot cartieru!”, şi anume S.R.A.D.S.C.D. Filiala Timişoara (tot Banatu-i fruncea!), ar fi putut duce mai departe ideea înfiinţând un Club Mozart în care să-i invite pe cei ce simţeau şi gândeau asemenea. S-ar fi înscris zeci de ‘minoritari’ dintre comentatorii articolului, încă de la început. Cu siguranţă numărul membrilor ar fi crescut cu fiecare zi, în România neexistând încă o mişcare de  Rezistenţă prin Cultură bine definită şi organizată. Better later than never, aşa că îi aşteptăm cu nerăbdare semnele… având în vedere că, recent, un nimeni din România a făcut manea din Simfonia 40… dar până atunci, vorba manifestului din 2006, ce-ar fi să dăm Mozart la tot cartieru în luna iunie 2010? (“De ce iunie? Pentru că e următoarea şi nu mai avem răbdare”).

Români, să dăm Mozart la tot cartieru’!

de HotNews.ro

Miercuri, 31 mai 2006, 0:00

Comunicat
LUNA ROMÂNEASCĂ DE LUPTA IMPOTRIVA MANELELOR: IUNIE 2006
Haideţi să ne arătăm unii altora că nu sîntem nişte figuranţi dintr-un film indian. Haideţi să le arătăm că nu sîntem atît de leşinaţi pe cît părem a fi.
Haideţi să le arătăm că maşinile cu numere personalizate gen JAF, BOX, FUR sau SEX, dinţii de aur, ghiulul, lanţul de bicicletă aurit pus la gît şi unghia lungă de la degetul mic al mîinii drepte sînt nişte handicapuri, nicidecum nişte virtuţi.
Haideţi să-i facem, măcar pentru 30 de zile, să se simtă la fel de străini în propria maşină, în propria casă, în propriul cartier, în propriul oraş, în propria ţară, precum ne simţim noi, cu ajutorul lor sincer si dezinteresat, în propria noastră viaţă.
Haideţi să-ndrăznim să ne ascultăm şi noi muzica, de cîte ori avem chef (bineînţeles, la ore decente), cu geamurile deschise (la maşină sau la casă), cu sonorul la maximum, măcar o lună, luna iunie (De ce iunie? Pentru că e următoarea şi nu mai avem răbdare).
Cine ştie, s-ar putea să-i punem pe gînduri, să-nceapă să nu se mai simtă chiar atît de bine în ţara  în care s-au născut, o ţară în care nu mai poate asculta omul liniştit o manea din cauza la toţi bulangiii care bagă la greu muzică simfonică din maşinile naşpa luate în leasing, vai mama lor…

Cine ştie, s-ar putea să se gîndească (şi) ei la emigrare, pentru prima data în viaţă, pe motiv de nepotrivire de caracter cu patria mumă.Vă imaginaţi o Românie pitorească, din fericire (aproape) nelocuită?Cei o mie, maximum două care vom ramîne acasă ne vom putea distra de minune: mai un tenis cu piciorul peste Munţii Carpaţi, mai un shopping civilizat în hypermarketurile goale ca nişte biblioteci, locuri de parcare câte vrei, nu tu blocaje de trafic, nu tu bătut de covoare sîmbăta dimineaţa, nu tu o tăiere de porc în scara blocului.Haideţi să le arătăm compatrioţilor noştri că existăm!Români, să dăm Mozart la tot cartieru’!

ÎN CURÎND „Iulie, Luna Românească Anti-Tzeapă”, în care cetăţenii onorabili din mijloacele de transport în comun sînt rugaţi să ţină în portofel numai hîrtie de ziar tăiată la dimensiunile bancnotei de 100 RON iar pensionarii de la oraşe şi sate să-şi păstreze zacusca şi cîrnaţii la bancă, nu pe balcon sau în cămară. Dacă nu reuşim să-i cuminţim cu muzică simfonică, să-ncercăm prin înfometare!
S.R.A.D.S.C.D. Filiala Timişoara

Domnia inculturii

mai 3, 2010

Țara manelelor și a nesimțirii: un NIMENI a făcut manea din Simfonia 40 a lui Wolfgang Amadeus Mozart! Nu e de ajuns că oriunde am ieși din casă ne sunt agresate auzul, spiritul și inteligența cu manele, acum îndrăznesc să batjocorească și creația dumnezeiască a lui Mozart! Și nici măcar nu-i poți evita – îți sar în ochi link-urile lor pe youtube… Îl cauți pe Mozart pentru a-ți bucura sufletul și găsești mizeria…

România e îngenuncheată de incultură, insensibilitate, nesimţire, primitivism…

Nu ataşez link-ul manelei şi nu-i scriu numele NIMICULUI. Ar putea crede că are o importanță în această lume.

Minunat, binecuvântat, etern rămâne Mozart…

Dăruiţi celor în nevoie!

martie 30, 2010

Acum, în apropierea Sărbătorii Sfinte a Paştilor, sau oricând vă amintiţi că există, şi că sunt mai nefericiţi decât voi, dăruiţi celor în nevoie! Pentru ei şi cel mai mic ajutor contează! Le găsiţi poveştile dramatice în paginile blogului Isabelei, http://isabellelorelai.wordpress.com , sunt cei care luptă pentru viaţa lor şi uneori viaţa lor depinde de cel mai mic ajutor pe care l-ar putea primi de la noi!

Îi mai găsiţi pe blogul Liei, Oameni darnici – ceva hăinuţe ori încălţăminte, rechizite ori dulciuri sau câţiva bănuţi pot aduce o rază de lumină în viaţa lor tristă. Îi mulţumesc autoarei articolului pentru permisiunea (şi îndemnul) de a-l prelua! Sper să fie răspândit în lumea virtuală cât mai mult, pentru a se materializa în lumea reală… vreau să-mi imaginez bucuria de pe chipul lor când vor deschide uşa poştaşului şi vor primi pachetele de la noi, cei mai puţin trişti decât ei! Şi vor avea şi ei un Paşte Fericit!


Adoptă o familie, oferă un ajutor. Din suflet.

Oameni dragi, se apropie Paştele şi mi-aş dori tare mult să aducem o bucurie unor oameni mai puţin norocoşi decât noi. Până acum am fost în principal la cămine şi locuri unde şi copiii şi mămicile primesc ajutor cât de cât organizat. Sunt convinsă că de sărbători vor fi mulţi cei care le vor duce una alta, aşa că noi putem să adunăm şi să ducem şi după, prin mai-iunie. Dar acum aş vrea să ne concentrăm pe numeroasele familii care mi-au scris pe oamenidarnici de-a lungul timpului.

Eu am vorbit cu fiecare dintre ei, le ştiu poveştile şi durerea. Unii sunt oameni simpli, de la ţară, alţii trăiesc dramele vremurilor actuale. Nu cerşesc, nu stau cu mâna întinsă să le pice din cer. Cu toţii, fără excepţie, vor să muncească, fac nişte eforturi uneori supranaturale pentru a putea aduce acasă la copii o bucată de pâine. Mulţi sunt din zone defavorizate, cu mult şomaj şi multă sărăcie. Şi se bucură enorm pentru un kilogram de zahăr, un litru de ulei, nişte conserve, biscuiţi, ceva dulce, un kilogram de mălai, făină, orez, săpun, şampon, pastă de dinţi, tampoane, pampers. Eventual, dacă există, 2-3 hăinuţe potrivite vârstei copiilor. Din păcate, şi timpul e scurt, şi programul meu este infiorător (plec la 7 dimineaţa, mă întorc la 11 seara) şi voi fi greu de găsit pentru a-mi aduce mie ajutoarele. De asemenea, ţinând cont că familiile sunt din afara Bucureştiului, este nevoie să trimitem ajutoarele prin poştă (colete).

Aici vine partea în care eu vă rog mult să mă ajutaţi şi pe mine: din lista de mai jos, poate unii dintre voi pot trimite un colet direct uneia dintre familii. Nu e dificil deloc! O cutie de carton, pus în ea maxim 10 kg, lipită bine cu scotch pe margini şi legată cu sfoară ca să fie uşor de cărat. În stânga sus adresa expeditorului, în dreapta jos adresa destinatarului. La poştă completaţi un formular. Dacă alegeţi această cale, vă mulţumesc în avans! Înseamnă enorm pentru mine. Şi de acum înainte puteţi „adopta” această familie, aşa încât o dată la 1 lună jumate – 2 puteţi să le mai daţi o mână de ajutor. Vă rog mult să-mi daţi un mail sau un comment cu familia căreia îi trimiteţi, ca să pot ţine şi eu o mică evidenţă. Cei dintre voi care doresc să dea o mână de ajutor, dar nu au pur şi simplu timp, pot dona câţiva bănuţi în contul oamenidarnici, iar eu voi cumpăra cele necesare (extras de cont şi facturi la cerere, dacă doriţi). Cei care vor să cumpere una alta, dar nu au cum să trimită prin poştă, mă pot găsi acasă în Militari, azi şi mâine după ora 7 seara, miercuri după 10 seara, lunea viitoare la fel, după ora 7 seara. Daţi-mi un mail şi ne auzim la un telefon după aia.


Familiile care au nevoie de ajutor:

Velichea MariaBianca de 16 ani jumate şi Vicky de 12 ani. Str. Credinţei nr. 9, localitatea Valu lui Traian, jud. Constanţa, tel. 0727.275.667.

Vasilache Rodica – 3 fete-cucuiete de 11, 13 şi 15 ani şi un băieţel de 2 ani jumătate. Sat Zorleni, comuna Zorleni, jud. Vaslui.

Geambaşu Elena Cristina – 2 fetiţe de 5 şi 10 ani. Str. Tineretului nr. 19, bl. B11, sc. 3, ap. 88, Lupeni, jud. Hunedoara, cod 335600. Tel. 0734.946.753.

Nicoleta Borcan – victimă a violenţei conjugale, îşi creşte singură cei 4 copii (un băiat paralizat). Str. Becaţei nr. 6, bl. R4, sc. B, sector 3, Bucureşti. Tel. 0727.754.193

Moldovan Cornelia – 3 fetiţe de 11, 9 şi 3 ani jumătate. Str. Tineretului nr. 19, bl. B11, sc. 3, ap. 85, Lupeni, jud. Hunedoara. Tel. 0725.362.743.

Florea Nicuşor – 2 băieţi de 12 şi 14 ani, orfani de mamă. Sat Găgeşti, comuna Boloteşti, jud. Vrancea.

Aur Daniela – 2 băieţi de 5 şi 15 ani. Str. Porţile de Fier nr. 7, ap. 89, Orşova, Jud. Mehedinţi.

Buzdea Maria – un băieţel de 6 ani şi 8 luni, o fetiţă de aproape 3 ani şi una 2 ani. Str. Ştefan cel Mare, bl. M2, sc. A, ap. 9, Târgu Neamţ, jud. Neamţ.

Marcu Luciana – 2 fetiţe de 12 şi 7 ani. Str. 8 martie nr. 40, Râmnicu Sărat, jud. Buzăr, cod 125300. Tel. 0760956509.

Boicu Constantin – fată 7 ani, băiat 4 ani (cu probleme medicale, are nevoie de pampers nr. 5). Str. Dacia nr. 2, bl. 8, sc. B, ap. 12, municipiul Codlea, Jud. Braşov. Tel 0727.321.754.

Muszka Daniela Carla – 4 copii (3-10 ani), dintre care Bianca, o fetiţă de 10 ani care este olimpică la pian, elevă la şcoala de muzică. Str. Ion Vidu nr. 7, Lugoj, jud. Timiş. Tel. 0761624618.

Ungureanu Alina – o fetiţă de 2 ani jumătate. Str. Grigore T. Popa nr. 32, ap. 53, Timişoara, jud. Timiş. Tel. 0757.621.570.

Radu Crenguţa – 2 fete de 3 şi 14 ani, 3 băieţi de 4 ani (cu o malformaţie a intestinului, are anus contra naturii), 8 ani şi 16 ani. Nu am adresa exactă, dar am fost la ei acasă, la capătului Giuleştiului (Bucureşti) şi pot veni şi în oraş să vă întâlnească. Tel. 0765.850.802.

Dragilor, aştept un semn de la voi, care cum poate şi doreşte să ajute (un semn aici sau pe mail la lia_stoica at yahoo.com).

Lia

Later edit: Între atâtea povești dureroase, uimitoare, lecții de viață, există un caz anume, tare aproape de sufletul Isabellei, care mi s-a lipit și mie de suflet. Ștefănel s-a luptat cu cancerul, încă de la 4 luni. Acum e acasă, în comuna Independenței. Nu au apă de băut. Berbeaca de Isabelle (nu degeaba ne înțelegem noi așa de bine) are una și bună în cap: să îi facă fântână lui Ștefănel! Așa că mă alătur și eu luptei ei frumoase, donații cât de mici pot face diferența. Contul este cel de pe oamenidarnici de la Contact. Punem de-o fântână?🙂

Nu mai cumpăr săpun cu chimicale!

martie 26, 2010

M-am hotărât să nu mai cumpăr săpunuri din supermarket ori farmacii. Nici duschgel. Oricât de minunat ar mirosi. Oricât s-ar strădui  „creativii” din publicitate să mă convingă de fabuloasele calităţi ale respectivelor produse. Am dat o tură prin oraş zilele trecute şi am zăbovit mai mult în raionul de cosmetice al unui hypermarket, pentru a citi etichetele. Toate, dar ABSOLUT toate produsele cosmetice, de la cel mai ieftin până la cel mai scump, nu sunt decât o colecţie de chimicale, pe care le întindem cu voioşie pe corp în fiecare zi.

Există alternative naturale sau bio. Cam scumpe, ce-i drept, cele bio… Dar cu puţină răbdare oricine poate găsi un produs bun pe care să şi-l permită, doar să vrea să caute.

„Le-am descoperit în Grecia. Săpunuri naturale cu ulei de măsline. Simple, cu bucăţele de frunze de măslin, ori cu arome îmbietoare de portocale, scorţişoară, miere, levănţică, muşeţel, trandafiri. Fără grăsimi animale sau detergenţi sintetici. Fără sodium lauryl sulfate, methylparaben, propylparaben, butylparaben, ethylparaben, cetearyl alcohol, stearic acid, propylene glycol, thiodopropionat dilauryl…

Un studiu publicat în noiembrie 2009 arată că o femeie aplică zilnic pe corp 515 substanţe chimice! Săpun, şampon, deodorant, loţiune de corp, cremă de faţă, farduri, ojă… toate sunt o colecţie de chimicale. Până şi şamponul pentru copii conţine Sodium Lauroamphoacetate, coco-glucoside, sodium laureth sulfate, citric acid, triticum vulgare, polysorbate, sorbitan laureate, distearate, polyquaternium 10, propylene glycol, tricedeth 9, sodium benzoate, potassium sorbate, parfum, Cl 19140, Cl 17200 (FPT0869)… whatever that means.

Săpunurile greceşti Knossos cu ulei de măsline nu sunt certificate bio, dar sunt naturale. Se găsesc şi la noi, la jumătate din preţul celor bio. Sunt prietenoase cu mediul, deci şi cu noi. Miros a frunză de măslin ori portocale, a miere ori scorţişoară, a levănţică ori muşeţel. A natural.”

Pentru mine, miros a Grecia!

Isabela, frumoasa excepţie

februarie 8, 2010

În agitaţia sterilă a intelectualităţi româneşti, disponibilă pentru baluri de cristal, preţioase conferinţe  şi ciripituri frivole pe twitter şi facebook, în indiferenţa uluitoare a majorităţii românilor, incapabili să simtă şi să susţină o cauză de suflet,  nu va pătrunde nicicând spiritul civic extraordinar pe care îl dovedesc americanii simpli atunci când sunt chemaţi să fie solidari într-o cauză, mai ales în cele ce privesc salvarea vieţilor unor copii!

În România Internetul a devenit o soluţie de evadare din realitate şi o mimare a participării directe la rezolvarea unor cauze ale oamenilor ori societăţii. În Europa occidentală, Statele Unite, Canada, prezenţa pe internet nu e o evadare, ci o căutare a solidarităţii. Iată de ce atunci când e nevoie de sprijin pentru aceste cauze, intelectualitatea noastră e incapabilă să se ridice la înălţimea vorbelor cu care îşi încântă audienţa. Iată de ce “liderii de opinie”, filozofii specializaţi în analiza cauzelor răului, conferenţiarii-păstori ai turmei  căreia îi arată, periodic, drumul, uitând mereu să facă ei primii paşi pe calea cea bună, toţi aceştia sunt învinşi, în fiecare clipă, de propria lor demagogie.

Iată de ce americanii, şi nu numai ei, sunt ceea ce românii (cu fericite excepţii) dovedesc că nu vor putea fi vreodată:

http://isabellelorelai.wordpress.com/2010/02/07/alexandra-scott-alex’s-lemonade-stand 

Povestea Alexandrei Scott e scrisă pe blogul Isabelei, fiinţa generoasă, solidară, curajoasă, frumoasa excepţie de la regula românească… 

 

Alexandra Scott – 1996-2004. A trăit 8 ani, între care 4 a fost bolnavă de cancer. A inspirat mii de americani să se solidarizeze în acţiuni pentru salvarea copiilor bolnavi de cancer. Prin ideea ei aceşti oameni au strâns 30 de milioane de dolari, bani cu care au fost finanţate peste 100 de proiecte de cercetare în domeniul cancerului la copil şi au fost susţinute familiile cu copii bolnavi de cancer să poată ajunge la tratament.

 

Citiţi povestea Alexandrei Scott pe blogul Isabelle Lorelai: Alexandra Scott – Alex’s Lemonade Stand

 

Elevii Timişoarei învaţă la şcoală despre Revoluţia din Decembrie 1989

decembrie 11, 2009

„Ce s-a întâmplat cu asasinii?” „Nimic”

Membrii ALTAR 1989 (Asociaţia Luptătorilor din Timişoara Arestaţi în Revoluţie) le-au vorbit, ieri, elevilor de la Liceul „C.D. Loga” despre Revoluţia Română din Decembrie 1989. Copiii de clasa a VIII-a au aflat de la membrii Asociaţiei ALTAR cum au fost împuşcaţi timişorenii în stradă, ori chiar în casele lor, cum într-o singură noapte toţi răniţii internaţi la Spitalul Judeţean Timişoara au fost împuşcaţi în spital, apoi transportaţi cu o izotermă la Bucureşti şi arşi la crematoriu, cenuşa fiindu-le aruncată la o gură de canal din Popeşti-Leordeni.

Aproape şocaţi, copiii au întrebat într-o singură voce: „Ce s-a întâmplat cu asasinii?„, iar răspunsul revoluţionarilor a venit prompt: „Nimic„.

„Acasă nu vorbim despre Revoluţie. Aflu acum că au murit mulţi oameni, mulţi copii şi e extrem de şocant. Ar trebui să învăţăm lucrurile acestea la istorie”, a spus eleva Nicoleta Filip.

„Părinţii mei au participat la Revoluţie. Sunt lucruri marcante despre istoria poporului nostru, iar faptul că s-au întâmplat aici, în oraşul nostru, iar noi nu ştim mare lucru despre ele, e un mare păcat. Ar trebui să ne intereseze mai mult”, a adăugat Klaus Ludescher, un alt elev.

ALTAR 1989 a încheiat un parteneriat cu Inspectoratul Şcolar Timiş, în baza căruia în şcoli vor fi distribuite 6000 de CD-uri cu un film documentar despre căderea comunismului în Europa, cu accent pe evenimentele din Timişoara.

Au trebuit să treacă 20 de ani pentru ca acest gest firesc şi necesar să fie făcut.

Pe când şi în Cluj, Arad, Lugoj, Braşov, Bucureşti?


(după un articol din Evenimentul Zilei, 11 decembrie 2009)

Copii fără speranță

octombrie 31, 2009

De pe blogul frumoasei ființei umane care e Isabela îmi permit să preiau un strigăt de ajutor pentru copiii din România care ar fi avut dreptul de a fi tratați de medici specialiști în ortopedie pediatrică, dacă acest drept nu le-ar fi fost luat de fostul ministru al sănătății Eugen Nicolăescu, în 2006…

Steluțele de mare: Călin

„Desfiinţarea, în urmă cu 3 ani, a specialităţii de ortopedie pediatrică, condamnă mii de copii cu afecţiuni ale oaselor la o viaţă chinuită.

În toată România au mai rămas doar 20 de chirurgi care practică strict ortopedie pediatrică.

Ei se confruntă cu o avalanşă de boli ortopedice la copii, de cauze genetice, cu malformaţii foarte grave.

O mie de copii din toate colţurile ţării sunt operaţi anual la Clinica de Chirurgie şi Ortopedie Pediatrică de la Spitalul M.S. Curie.

Cei 2 chirurgi care au mai rămas sunt sufocaţi de avalanşa de cazuri.

Dr. Gheorghe Burnei: „Facem şi 10 operaţii pe zi. Avem nevoie de 6 medici pentru a face faţă situaţiei. De 4 ani nu am mai avut în pregătire niciun medic rezident”. De ce? Din cauza Ordinului 1044/2006 al fostului ministru al sănătăţii, Eugen Nicolăescu. Ordinul prevedea asimilarea unor anumite specialităţi medicale. Astfel, ortopedia pediatrică a dispărut ca sistem de pregătire a rezidenţilor, fiind absorbită de ortopedia pentru adulţi”.

Prof.Dr. Gheorghe Burnei a trimis un memoriu ministrului Bazac, pentru reînfiinţarea acestei specialităţi.

În saloanele din clinică sunt doar 25 de paturi.

Este nevoie de 60.

În saloane, mamele dorm împreună cu copiii bolnavi în acelaşi pat.

Acolo mănâncă, acolo îşi spală lucrurile, acolo se roagă, acolo plâng.

Dr. Gheorghe Burnei: „Copiii neoperaţi, mai ales cei cu scolioze de peste 70 de grade, au toate organele interne (plămâni, inimă, rinichi etc) situate anormal şi prezintă la vârste mici insuficienţă respiratorie, tulburări cardiace şi infecţii urinare. De aceea nu se pot integra în mediul şcolar. Aceşti copii au tulburări de absorbţie şi sunt slabi, iar durata medie de viaţă este scăzută. 25% dintre copiii cu cocoaşă au malformaţii cardiace”.


Mai multe – aici: http://isabellelorelai.wordpress.com/2009/05/03/stiinta-si-arta-dr-gheorghe-burnei-iubeste-copiii-si-pentru-ei-face-stiinta-si-arta/

Chimicalele din mâncare

octombrie 25, 2009

Zilele trecute reprezentanţi  ai Unilever, Nestle, Romalimenta şi International Advertising Association România au reclamat OTV la Consiliul Naţional al Audiovizualului. Marile companii s-au supărat după ce jurnalistul Silviu Alupei a pus la zid produsele Maggi (marcă Nestle), Knorr şi Delikat (Unilever), Dr. Oetker şi Tomi, spunând că acestea ar conţine chimicale.

Reprezentanţii marilor companii au explicat CNA că formulările folosite de jurnalistul Silviu Alupei („prafuri cu chimicale în hrana românilor”) ar putea crea impresia că produsele respective dăunează sănătăţii umane.

Acum, pentru consumatori este, probabil, mai puţin relevant ce motive ascunse ar avea OTV pentru astfel de „atacuri” (aşa cum s-a sugerat în discuţiile purtate). Foarte important este, însă, în ce măsură e adevărat că respectivele produse ar fi dăunătoare sănătăţii.

Cred că e suficientă lectura ingredientelor de pe spatele unui plic care promite un gust „perfect şi intens” pentru ca fiecare să ia o decizie în ce priveşte adăugarea acestor prafuri în mâncare. Evident, după un search pe internet.

„Ingrediente: sare iodată, potenţiatori de aromă (glutamat monosodic, guanilat disodic, inozinat disodic), zahăr, legume deshidratate, arome (n.a. ce fel de arome?), colorant (riboflavină)” etc Asta pe un pliculeţ  mic, aflat în casa noastră în mod întâmplător (a sosit împreună cu o revistă), altfel aceste plicuri neavând loc în raftul personal cu alimente.

Întrebarea este, ce mai conţin aceste plicuri? Oare toate ingredientele sunt descrise pe etichetă, având în vedere că în România nu există aparate care să controleze calitatea aditivilor din alimente?

E-uri

Deoarece lista ingredientelor diferă de la produs la produs, înşiruirea lor aici ar fi timp pierdut. Timp câştigat este, însă, lectura atentă a paginilor dedicate protecţiei consumatorului, precum cea aflată pe site-ul Protecţia consumatorului… altfelhttp://www.procons.home.ro

Iată ce omit să precizeze pe ambalaj marii producători de prafuri alimentare: Povestea E-urilor.

Avem dreptul sa fim informaţi înainte de a face o alegere, şi avem dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept este statuat de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, încheiată la Roma în noiembrie 1950, publicată în Monitorul Oficial al României în mai 1994.

Articolul 10: Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere.

Înainte de a cumpăra orice produs alimentar din magazine, acordaţi-vă un minut pentru a citi eticheta. Sigur va fi un minut benefic pentru sănătatea dumneavoastră.

Chimicalele din cosmetice

octombrie 22, 2009

Parlamentul European a adoptat anul acesta un regulament referitor la noi reguli de securitate în ceea ce privește produsele cosmetice. Reglementarea Parlamentului European prevede obligativitatea enumerării nanomaterialelor din compoziția produselor cosmetice și publicarea unui catalog cu toate produsele cosmetice care conțin nanomateriale.

O altă preocupare a specialiștilor europeni este legată de substanțele CMR (produse cancerigene, mutagene și toxice pentru reproducere) din compoziția produselor cosmetice. ” În acest sens producătorii de cosmetice sunt obligați să listeze toate ingredientele pe care le folosesc și să respecte un standard de siguranță. În plus, eticheta trebuie tradusă în limba română”, a subliniat medicul specialist dermatolog Oana Clătici.

Medicul a precizat că unele ingrediente ale produselor cosmetice sunt periculoase pentru sănătate, și a dat exemplul unor rujuri (în special cele long-lasting) care conțin plumb – o neurotoxină ce se acumulează în organism prin aplicare frecventă și determină afectarea sistemului nervos. De asemenea, medicul a atras atenția asupra substanțelor toxice aflate în compoziția deodorantelor, cremelor, produselor pentru îngrijirea părului și în oje.

Două dintre acestea merită „remarcate”, fie și pentru faptul că au efecte negative asupra sănătății: formaldehida (care poate determina alergii, crize de astm bronșic, oboseală, cefalee și tulburări ale sistemului imunitar) și parabenii (care pot produce reacții alergice,  se acumulează în organism și sunt incriminați pentru apariția cancerului, în special cel de sân).

După ce am citit articolul din ziarul Adevărul, am luat la rând etichetele produselor cosmetice pe care le folosesc în mod curent. Dintre toate, numai șamponul de păr Johnson’s nu conținea nici formaldehida, nici parabeni, și asta probabil pentru că este Baby Shampoo. În schimb, absolut toate loțiunile, cremele și celelalte șampoane aveau în compoziție fie formaldehida, fie parabeni – methylparaben, ethylparaben, butylparaben, propylparaben, isobutylparaben… asta pentru a nu mai vorbi despre tot felul de methylisothiazoline, phenoxyethanol, etidronic acid, guar hydroxypropyltrimonium chloride, butylphenyl methylpropional, hydroxyisohexyl 3-Cyclohezene carboxaldehyde etc etc etc etc

Citind această listă mi-am amintit de sfaturile excepționalului doctor farmacist Ovidiu Bojor, care cu mulți ani în urmă atrăgea atenția asupra nocivității cosmeticelor și propunea întoarcerea la produsele naturale. Sigur că în fața diversității produselor cosmetice nu se întoarce nimeni cu ușurință la spălatul pe păr cu gălbenuș de ou sau la înlocuirea cremei cu ulei de măsline… dar, totuși, informațiile legate de nocivitatea produselor cosmetice din rafturile magazinelor ar trebui să fie punctul de cotitură într-o schimbare de comportament, și chiar dacă nu vom reveni la gălbenușul de ou, măcar să devină un reflex „de supraviețuire” citirea etichetei și căutarea unei soluții mai puțin dăunătoare. Recomandarea medicului specialist dermatolog Oana Clătici trimite spre dermatocosmetice (cosmeticele care se găsesc în farmacii). Sunt mai scumpe, dar în timp s-ar putea dovedi o investiție bună pentru sănătatea noastră.

Sursa: Adevărul, 21 octombrie 2009, „Cosmeticele, la control”, articol semnat de Liana Hainăroșie

Un copilaș firav

octombrie 18, 2009

George Ștefan are 8 ani și o mamă singură și tristă. Tatăl său a murit într-un accident rutier, spulberat de pe trotuar de către un nemernic care a plătit cu trei ani de detenție cu suspendare. Mama lui nu găsește de lucru într-o zonă săracă a țării, și trăiește drama atâtor părinți săraci din România, care nu pot asigura copiilor lor o viață decentă. Pentru acești oameni, Punctul 3 al Articolului 1 din Constituție nu există decât pe hârtie.

CONSTITUȚIA ROMÂNIEI, Articolul 1, Punctul 3:

„România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din decembrie 1989, și sunt garantate”.

Pentru nevoiașii României nu există nici dreptate nici demnitate. Dreptul la o viață bună, foarte bună, excepțională, și l-au împărțit cei care și-au împărțit România. Pentru ceilalți au rămas sloganurile electorale, mereu altele din patru în patru ani, care nu le țin nici de foame, nici de frig. Nevoiașii României nu știu nici măcar că legea supremă a țării le garantează dreptul la o viață demnă și dreaptă. Pentru ei nu există decât o viață grea, dusă de pe o zi pe alta. Și pentru că în guvernanții României până și nevoiașii înțeleg că nu-și pot pune speranța, le-a mai rămas doar credința în Dumnezeu și șansa ajutorului celor mai puțin triști decât ei.

Scrisoarea mămicii lui George Ștefan poate fi citită în Formula As nr 889 din 16-23 octombrie 2009.

„Stimată doamnă directoare Sânziana Pop,

Sunt mama unui copilaș, George Ștefan, elev în clasa a II-a. În urmă cu doi ani, mi-am pierdut soțul, decedat într-un tragic accident rutier, petrecut în București. El lucra ca zilier în construcții și, venind de la lucru, mergând regulamentar pe trotuar, a fost lovit de o mașină și a murit pe loc. Cel vinovat de accident n-a primit decât trei ani de detenție cu suspendare, iar băiatul pe care tatăl lui îl iubea așa de mult nu primește nici măcar o pensie. Locuiesc cu soacra mea, în vârstă de 74 de ani, foarte bolnavă, mai ales după ce fiul ei, singurul sprijin la bătrânețe, a murit. Trăim din pensia ei de CAP și alocația copilului. Ea ar trebui operată, având o afecțiune foarte grea, dar n-am posibilitate. Mă gândesc la copil, pentru care am rămas și mamă și tată. Hăinuțele și încălțămintea i-au rămas mici. Poartă la picior 33-34. E un copilaș firav. Ajutați-l cu ce credeți, mai ales că vine frigul și vreau din tot sufletul să meargă la școală, să-l scot din atmosfera tristă din casă, să fie în rând cu toți copiii. Sunt o femeie harnică, curată, dar nu mai găsesc nimic de lucru aici. N-am cui să-l las o vreme să mai lucrez, fie în țară, fie în afară. Rude aici nu am. Eu sunt din părțile Moldovei, dintr-un sat din județul Vaslui. N-are cine să mă ajute de acolo, că părinții sunt morți. Nu mi-a mai rămas decît credința în Dumnezeu și speranța că mă veți ajuta și pe mine. Dumnezeu să vă dea sănătate, ca să ajutați cât mai mulți oameni loviți de nenoriciri!

Bobâlțiu Mariana – B-dul Republicii nr. 106, Zimnicea, jud. Teleorman, cod 145400

(Anexez acte de venit, certificatul de naștere al copilului, de deces al tatălui, copie xerox de pe carnetul de elev, copie xerox de pe buletinul meu)”

CU SIGURANȚĂ FIECARE DINTRE NOI POATE DONA LUCRURI CARE-I PRISOSESC, ORI O SUMĂ DE BANI, ORICÂT DE MICĂ. O CUTIE DE CARTON, UN DRUM LA MESAGERIE, UN MANDAT POȘTAL, ȘI POATE ACEȘTI OAMENI SE VOR SIMȚI MAI PUȚIN SINGURI PE LUME.

ORICÂT DE MICĂ AR FI CONTRIBUȚIA FIECĂRUIA, AR PUTEA ADUCE PUȚINĂ LUMINĂ ÎN VIAȚA TRISTĂ A ACESTOR OAMENI.

Am pregătit deja un pachet, pe care-l voi trimite mâine spre mămica lui George Ștefan, împreună cu un mandat poștal.

Ne vrem oraşul înapoi!

aprilie 3, 2009

Dacă vă e drag să vă plimbaţi duminica într-un parc, trebuie să ştiţi că în curând nu veţi mai avea parcuri!

Dacă Parlamentul respinge Ordonanţa 114/2007 şi OG 27/2008, singurele acte normative ce mai pot proteja dreptul constituţional al cetăţenilor la un mediu sănătos, spaţii verzi, aer curat, confort minimal în cel mai poluat oraş al Europei, şi care mai pot apăra oraşul de construcţii abuzive, Bucureştiul va deveni de nelocuit! 

În acest oraş s-au tăiat, în ultimii douăzeci de ani, două milioane de copaci. S-au betonat zeci de mii de metri pătraţi de spaţiu verde. S-au distrus parcuri pentru a se construi blocuri. S-au construit turnuri de business de zeci de etaje, sufocînd traficul şi aşa dezastruos. S-au dărâmat clădiri de patrimoniu, reprezentative pentru oraşul numit, cândva, ‘Micul Paris’, pentru a se construi orori din metal şi sticlă. S-au luat oamenilor spaţiile dintre blocuri, în care îşi plantaseră arbori şi flori, şi s-au ridicat alte betoane. Bucureştiul a devenit un oraş ostil locuitorilor săi. Bucureştenii trăiesc, în medie, cu câţiva ani mai puţin decât românii ce locuiesc în alte zone ale ţării. Totul pentru PROFITUL unui număr restrâns de persoane – cu preţul afectării sănătăţii şi vieţii citadine a tuturor celorlalţi! Consilierii CGMB, de ani de zile, servesc INTERESELE altora, şi nu ale bucureştenilor care îi aleg pentru a administra oraşul în interesul cetăţenilor! Parcurile Bucureştiului sunt distruse încet-încet. Nici Pădurea Băneasa nu a fost uitată de consilierii CGMB: chiar astăzi unul dintre ei a anunţat că se doreşte trecerea Pădurii Băneasa în intravilan, pentru a putea fi transformata în „parc” – evident, pentru binele bucureştenilor, deoarece în parc se poate construi, în pădure nu! Pădure care şi aşa a fost schilodită în ultimii ani pentru a face loc vilelor, mall-urilor şi jeep-urilor! Parcul Cişmigiu va fi înconjurat de turnuri de business, Parcul Izvor e pândit pentru plantarea altor turnuri, Parcul Herăstrău e furat pe bucăţele, Parcul IOR asemenea… Iar noi, cei care locuim oraşul, cei care plătim taxele şi impozitele din care sunt remuneraţi şi consilierii CGMB şi parlamentarii şi guvernanţii, noi ne vedem copacii tăiaţi cu milioanele, parcurile distruse pentru a se construi turnuri, spaţiile verzi betonate, copiii noştri nu au unde să se plimbe, unde să se joace, bătrânilor noştri li se face rău vara pe trotuarele încinse, pe care din ce în ce mai puţini copaci le umbresc, şi în aerul irespirabil din care frunzişul arborilor nu mai reţine praful. Nu există capitală europeană care să fi fost supusă unei astfel de agresiuni de mediu, aşa cum a fost Bucureştiul! Şi nu există locuitori ai unei capitale europene care să fi acceptat ca oraşul lor şi viaţa lor în acel oraş să fie distruse de interesele afaceriştilor, aşa cum au acceptat bucureştenii!  

Consilierii CGMB sunt total indiferenţi la calitatea vieţii locuitorilor oraşului, ei n-au acţionat niciodată, şi nu actionează, decât pentru interesele lor ori ale grupului de putere din care fac parte. Bucureştiul este cel mai poluat oraş din Europa, un oraş din ce în ce mai ostil locuitorilor săi, dar locuitorii săi acceptă cu seninătate acest lucru, plângându-se, însă, de indiferenţa şi corupţia celor care ar fi trebuit să administreze oraşul spre binele cetăţenilor.

Dacă vă face plăcere să vă plimbaţi duminica într-un parc, veniţi în această duminică în Herăstrău! Arătaţi măcar prin prezenţa voastră că vă opuneţi politicii distructive a celor care conduc România!

Mesaj preluat de pe Grupul Antipoluare http://groups.yahoo.com/group/anti_poluare_romania/ 

 

Mai multe detalii despre acţiunea de duminică, 5 aprilie, pe blogul EVACUAŢI DIN ORAŞ  

 

Video-activism:  Ce se mai pregăteşte prin Parlament

 http://4.bp.blogspot.com/_taU2s58Hqgo/SdFaZgA68bI/AAAAAAAAAHI/lv7awuUrCCI/s1600-h/poster2.jpg 

Vrem parcuri distruse şi blocuri turn?

martie 26, 2009

Hectare întregi din parcurile Herăstrău, Tineretului, Verdi, Duca, Prisaca Dornei, Plumbuita, 4.600 de metri pătraţi din Bordei, Pădurea Băneasa, bazele sportive şi bucăţile de spaţiu verde care au mai rămas neatinse de buldozer riscă să ajungă la topor.

Ordonanţa 114/2007 care interzice schimbarea destinaţiei zonelor verzi se vrea a fi schimbată de liderii PD-L. În aceeaşi situaţie este şi Ordonanţa 27/2007, care stopează construirea de zgârie-nori.

Spaţiile verzi sunt la mare căutare, chiar dacă este criză. O construcţie pe malul unui lac sau într-un parc este din start una profitabilă. Campaniile Jurnalului Naţional au salvat de la distrugere o mare parte din Parcul Bordei, Ştrandul Tineretului şi alte zone verzi deja intrate în posesia băieţilor deştepţi. Ordonanţa 114/2007, prin articolul 71, ce interzice schimbarea destinaţiei spaţiilor verzi, a fost cea care a oprit defrişările. Numai că minunea n-a ţinut mult. Actualii parlamentari, în mod special cei ai PD-L, prin vocea primarului Gheorghe Falcă, finul preşedintelui Traian Băsescu, ajutat de Sulfina Barbu, fostul ministru al Mediului şi preşedinta Comisiei de Amenajare a Teritoriului din Camera Deputaţilor, având şi sprijinul lui Radu Mazăre, vor cu orice preţ să modifice actul normativ, invocând tot felul de motive la prima vedere pompoase, cum ar fi dezvoltarea oraşului.

În realitate, afacerile imobiliare în zone foarte bine cotate pe piaţă sunt cele care-i frământă pe politicieni. Şi asta nu-i tot. Îi deranjează şi Ordonanţa 27/2008, ce nu mai permite ridicarea de blocuri-turn. Până acum au fost organizate milioane de dezbateri în care organizaţiile neguvernamentale şi o parte a primarilor din Capitală au arătat importanţa celor două legi, fără prea mare succes. Jurnalul Naţional vă prezintă o parte din zonele verzi care riscă să fie distruse dacă actele normative mai sus menţionate vor fi modificate.

ÎN AŞTEPTAREA DEFRIŞĂRII

Pe cei 4.600 de metri pătraţi din Parcul Bordei, rămaşi în proprietate privată, se pot ridica fără nici o problemă vile de lux sau alte construcţii, în funcţie de preferinţele investitorului.

Trei hectare din Parcul Plumbuita au fost retrocedate, Primăria Sectorului 2 făcând recurs la Curtea de Apel. “Avem termen pe 20 aprilie şi sperăm să câştigăm. Este vorba despre o suprafaţă foarte mare de spaţiu verde care trebuie redată bucureştenilor. Ordonanţa 114/2007 nu trebuie modificată, altfel nu mai putem salva nici un petic de pământ. Parcul Verdi este retrocedat în totalitate”, ne-a declarat Neculai Onţanu, primarul Sectorului 2.

În Sectorul 1, situaţia este şi mai gravă, multe solicitări fiind deja făcute. Sunt deja făcute planuri urbanistice zonale în Parcul Herăstrău, Pădurea Băneasa, care în mare parte este deja parcelată, în Parcul Duca şi în zona Aviatorilor şi Străuleşti. “Avem multe dosare pe care le-am oprit tocmai invocând Ordonanţa 114. Dacă aceasta va fi schimbată, practic nu mai avem ce să facem”, ne-a declarat Andrei Chiliman, edilul Sectorului 1.

În Parcul Tineretului a fost făcut anul trecut un schimb de terenuri cu Primăria Capitalei, 20.000 de metri pătraţi de spaţiu verde intrând în posesia unei doamne, Marioara Micşunescu. Reţeta a fost aceeaşi ca în cazul Parcului Bordei.

Arhitecţii din toată lumea care vin în Capitală se minunează de monstruozităţile Bucureştiului. Clădiri-turn din sticlă, amplasate lângă monumente istorice. Se minunează şi se pozează lângă ele pentru că sunt de neimaginat. Ordonanţa 27/2008 a fost făcută pentru a nu mai apărea astfel de situaţii. Ei bine, şi aceasta deranjează.

Sursa: Jurnalul Naţional, 25.03.2009, articol preluat de EcoMagazin

Asociaţia „Prietenii Şcolii Centrale’ dă în judecată Primăria Sectorului 2

martie 19, 2009

Asociaţia Prietenii Şcolii Centrale a anunţat că va ataca în justiţie Planul Urbanistic de Detaliu aprobat de Primăria Sectorului 2 pentru Strada Icoanei 2-8. Reprezentanţii administraţiei locale susţin că PUD-ul a fost emis respectându-se legalitatea.

Ministrul Culturii, dl Theodor Paleologu, prezent la acţiunea de protest organizată la Şcoala Centrală în data de 17 martie 2009, şi-a reafirmat opoziţia faţă de construcţia unei clădiri de 14 etaje în faţa şcolii. Dl Paleologu a motivat acest lucru prin faptul că o clădire de asemenea proporţii încalcă reglementările de urbanism, distruge frumuseţea şi coerenţa zonei protejate din Strada Icoanei şi afectează funcţionalitatea şcolii prin intensificarea traficului în zonă. Dl Ministru Paleologu a confirmat faptul că a atacat avizul dat de Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional a Municipiului Bucureşti.

Acţiunile Asociaţiei Prietenii Şcolii Centrale vor continua până când autorităţile responsabile vor înţelege să-şi respecte obligaţiile legale şi mai ales pe cele morale, asumate în faţa celor cărora le cer votul o dată la patru ani.

Până atunci, însă, nu ne rămâne decât să ne întrebăm (retoric) cu ce dovedeşte Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional că acţionează pentru susţinerea Culturii şi pentru protejarea Patrimoniului Cultural Naţional?

Dacă doriţi să-i susţineţi pe inimoşii membri ai Asociaţiei Prietenii Şcolii Centrale, vizitaţi-le pagina Şcoala Centrală   http://scoalacentrala.wordpress.com , preluaţi-le link-ul în pagina de web, trimiteţi-l prietenilor şi veniţi alături de ei când vor organiza următoarele acţiuni şi vor avea nevoie de prieteni!

Pentru mai multe detalii, vizitaţi blogul Marianei Duma –  Salvaţi Bucureştiul Nostru 

 

Miting pentru apărarea caselor de patrimoniu

martie 13, 2009

MITING pentru apărarea caselor de patrimoniu – Marţi, 17 martie, între orele 8,30 – 10,00, la PARCUL IZVOR (lângă Palatul Parlamentului – Camera Deputaţilor)

INFORMAŢII despre acţiunile pentru protecţia patrimoniului şi a spaţiului verde, pe blogul SALVAŢI BUCUREŞTIUL NOSTRU – iniţiator Mariana Duma

APELUL ASOCIAŢIEI BUCUREŞTI

„Marți se discută în Parlament transformarea Ordonanței de Guvern 27/2008 în lege. Prin aceasta, foarte multe monumente istorice – elemente ale identității noastre naționale – ar fi salvate automat, indiferent câtă șpagă ar da investitorul sau câte derogări ar acorda autoritățile locale. Legea, prin efectele ei, face ilegale:
– construcțiile peste 16 metri lângă Parcul Cișmigiu din București
– monstrul de lângă Catedrala Sfântul Iosif din București
– mall-ul de lângă Palatul Culturii din Iași
– construcțiile exagerate în zonele protejate din Roșia Montană, Sighișoara, Cluj etc.”

Ţara lui Dumnezeu

mai 26, 2007

Romania Verde

În ultimul deceniu, în Moldova au dispărut două hectare de pădure pe zi

Urmează deșertificarea

 

În ultimul deceniu, în Moldova au dispărut două hectare de pădure pe zi. Autorităţile silvice constată că, în ultimii 17 ani, suprafaţa împădurită a României s-a redus cu circa 6 la sută. La prima vedere nu prea mare, procentajul este enorm, în primul rând dacă se ţine cont de consecinţele nefaste ale jafului şi distrugerii ce s-au comis în această perioadă. Experţii în domeniul mediului spun că pentru a reface suprafaţa forestieră de dinainte de 1990 este nevoie de 100 de ani, timp în care nu doar să se efectueze împăduriri, dar şi să nu se mai taie nici măcar un singur arbore. Cele mai mari distrugeri s-au produs între anii 2002-2004, când mulţi dintre proprietari sau urmaşi ai proprietarilor de păduri de până în 1948 au intrat în posesia suprafeţelor revendicate. Aceştia au făcut ce au vrut, încălcând toate reglementările privind regimul silvic. Pădurile au fost lăsate la voia întâmplării, fără pază. S-au făcut tăieri şi defrişări masive, s-a furat, la propriu, ca în codru. Au lipsit controalele riguroase, iar atunci când s-au făcut, amenzile aplicate au fost derizorii. Anual, zeci şi zeci de mii de hectare de pădure din judeţul Suceava – judeţul cu cea mai mare suprafaţă forestieră din România – au dispărut. În primul rând, dintre cele aflate în proprietate privată. Pădurile statului au fost, la rândul lor, jefuite.

Valerian Solovăstru, directorul Romsilva Suceava, declara recent: „Anul trecut, s-a tăiat ilegal de pe proprietatea publică peste 10.000 metri cubi de lemn, din fericire în scădere faţă de anii precedenţi. Avem probleme şi cu pomii doborâţi de vânt, dar cea mai gravă situaţie rămâne pe proprietăţile private”. În judeţul Bacău, unde legea punerii în posesie a fost greşit interpretată, foarte multe persoane au obţinut mii de hectare de pădure fără a avea vreun drept. După ce au intrat ilegal în posesie, le-au devastat pur şi simplu. Pentru aproape 10 mii de hectare care au căzut pradă celor ce n-au avut, nici ei, nici înaintaşii lor, vreodată un petic de pădure există dosare înaintate la DNA, aflate în curs de cercetare. Când vor fi oare finalizate?

Tăierea pădurilor are, iar în anii ce vin va avea cu atât mai mult, consecinţe incalculabile. Profesorul Mandache Leocov, reputat specialist în domeniu, fost director al Grădinii Botanice din Iaşi, una dintre cele mai mari şi mai importante la nivel continental, apreciază că defrişările accentuează fenomenul de seră, favorizează vijeliile şi ploile torenţiale, micşorează debitul izvoarelor, deoarece zăpada căzută în spaţii împădurite nu se mai topeşte treptat, pe parcursul anului, fiind spulberată. Nu în ultimul rând, gravă este formarea torenţilor care spală stratul fertil până la rocă. Se apreciază că, în Moldova, în ultimii 10 ani, au dispărut două hectare de pădure pe zi. În judeţul Vaslui, de pildă, s-au tăiat şi perdelele antierozionale. Corneliu Rîclea, director executiv al Agenţiei pentru protecţia mediului, confirmă: „Din câteva mii de hectare de protecţie antierozională nu a mai rămas nimic. Acum, natura se răzbună„. Vasluiul se numără printre judeţele cele mai afectate de secetă, iar când plouă, se produc alunecări de teren!

GANDUL – un articol de Constantin Coroiu

25 mai 2007

http://www.gandul.info/ultimul-deceniu-moldova-au-disparut-doua-hectare-padure-zi.html?3932;319095