România lui „Click pe Cauze”

I-am întâlnit azi pe Ovidiu și pe Ana, mămica lui. În stația de autocar în care așteptau să plece acasă, la Tortomanu, județul Constanța, de unde vin în fiecare lună pentru controlul medical și analize.

Ochișorii lui, de un albastru ireal, sunt la fel de frumoși ca în fotografia de pe blogul în care Isabela i-a scris povestea cu sufletul…


I s-a luminat privirea când a văzut Moș Crăciunul de ciocolată și jucăriile. Nu știe ce înseamnă limfom malign non-Hodkin ori tumoră malignă la plămâni. Dar ea, Ana, știe. Pe chipul ei frumos nefericirea și-a lăsat semnul: o neliniște tulburată în privire, pânza fină a ridurilor de sub ochii atât de plânși…

Am întrebat-o pe Ana: “Cum e?”… Mi-a răspuns că analizele au ieșit bine. Are nevoie în continuare de îngrijire: de hrană bună, de fructe, de vitamine, de medicamente. Am întrebat-o dacă situația lor financiară e aceeași. Este. A descris-o Isabela pe blog, aici și aici. Acum vin o dată pe lună la București. Drumul costă. La fel și celelalte analize pe care Ovidiu le face acasă: 50 de lei pe săptămână, 200 pe lună. Plus drumul la București. Plus hrana și medicamentele pentru copilaș. Venitul lor a rămas tot 700 de lei.

I-am dat cadourile de la sora mea: jucării, hăinuțe, Immunocal. Din partea mea o pungă cu fructe și dulciuri. Mi-aș fi dorit să-i fi putut da mai mult. Dar nu știu cum se face că în România în care trăim oamenii obișnuiți o duc tot mai greu de la o lună la alta, în timp ce “băieții deștepți” învârt miliardele.

Nerăbdător să ajungă acasă, Ovidiu o trăgea de mână: “Hai, mami, pleacă autocarul!” L-am convins să mai aștepte puțin, cât să fac două fotografii, să le vadă și sora mea, de departe. Apoi ne-am îmbrățișat și ei au urcat în mașină.


Am plecat și eu. Și tot drumul m-am gândit la o pagină facebook cu numele Ajutor Umanitar, pe care au dat „Like” peste 600 de români. Săptămâna trecută am postat pe acea pagină link-urile la blogul Isabelei pe care poate fi citită povestea tristă a lui Ovidiu, anunțând că mă voi întâlni cu el și mămica lui, și că dacă mai există cineva care vrea să-i dăruiască un ceva, oricât de mic, să lase un mesaj pentru a putea stabili ce și cum. Și m-am gândit că dacă măcar jumătate din 600 de români ar fi donat 5 lei (adică 1 euro), s-ar fi putut strânge 300 de euro, adică aproape 1500 de lei, și m-am gândit ce bucurie ar fi trăit această mămică dacă i-aș fi putut înmâna atâția bani – venitul lor pe două luni de zile – din partea celor care au dat click pe facebook pe o pagină umanitară…

Dar realitatea nu e alta decât cea care este! Nici măcar unul din 600 de români n-a lăsat un semn că ar dori să ajute un suflețel nefericit! Și atunci n-am putut să nu mă întreb ce resorturi interioare îi fac pe români să intre în frenezia click-uitului pe aplicația Cauze, în spațiul virtual, fără a face acest gest și în viața reală? Sunt pline rețelele de socializare de “activiști” în mișcare browniană, energetici, vocali, anunțând la fiecare oră câte o nouă “cauză” pe care să dea lumea “click”… De i-ai lua în serios te-ai întreba, cu admirație, dacă pentru ei ziua n-are tot 24 de ore. Dar, din păcate pentru cauze, acest tip de “activism” românesc e o uriașă butaforie, un decor perfect pentru a ascunde o teribilă lipsă de profunzime, de simțire, uneori chiar de gândire, și un trist gol interior. Există încă, din fericire, o minoritate frumoasă, minoritatea lui Isabela și Lia, minoritatea prea puținelor organizații nonguvernamentale care chiar activează pentru o cauză, nu doar folosesc ong-ul pentru a toca bani europeni. Dar soarta României e hotărâtă de majoritatea românilor. Cei care trăiesc “on the thin ice of modern life” (cât de actual rămâne The Wall…) Cei care trăiesc într-un individualism feroce și o nesinceritate de sine totală (poate că proverbele poporului român sunt singurul moment de sinceritate al acestuia…) Majoritatea românească trăiește așa cum obișnuiește, așa cum știe, așa cum poate: cu capul plecat, cu gândul la capra vecinului, cu privirea alunecând, pe furiș, de jur împrejur, să mai prindă vreo pleașcă, trăiește alunecos, trăiește în minciună și ipocrizie, având alergie la solidaritate, la valoare, la principii, la generozitate… Deși nu obosește să laude virtuțile mărețului popor român și ale României, plai de dor…

România rămâne o țară a majorității incapabile să creeze, să clădească, să păstreze, o țară a majorității care atunci când nu-și ignoră valorile le neagă, le disprețuiește ori le urăște, o țară a unei majorități incapabile de solidaritate întru o cauză sau pentru o viață…

România lui Click pe Cauze. Suntem și noi la vârf într-un top!

 

P.S. Cred că lucrul cel mai nimerit pe care “cei 600” l-ar putea face dacă ar privi realitatea în ochi ar fi să dea “unlike” paginii pe care e greu de înțeles de ce au dat “like”.

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Un răspuns to “România lui „Click pe Cauze””

  1. Raluca Iordachescu Says:

    Cristina, iti multumesc.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: